Sunt Corina Bălan, am cincizeci și doi de ani și de nouăsprezece lucrez ca ospătar-șef la unul dintre restaurantele acelea din nordul Bucureștiului unde nunțile și botezurile se rezervă cu un an înainte. Am văzut destule ca să nu mă mai mire mare lucru — mirese care plâng în toaletă cu zece minute înainte de intrare, socri care se ceartă pe cine stă lângă cine la masă. Dar seara aia, la un botez în Corbeanca, mi-am amintit de ce urăsc uneori meseria asta.
Familia Dobrescu închiriase toată sala de evenimente a unei vile — genul cu grădină iluminată cu beculețe, fântână arteziană și parcare plină de mașini nemțești. Sărbătoreau botezul, dar și, cum a spus cineva la microfon, „revenirea familiei Dobrescu în lumea bună". Bunicul mirelui făcuse avere din construcții prin anii 2000, iar acum nepotul lui, Radu, voia să arate lumii că afacerea merge iar strună.
Eu serveam la masa numărul opt, cea din capătul grădinii, aproape de gardul viu. Acolo stăteau soția lui Radu, Ioana, și cele două fete ale ei dintr-o căsătorie anterioară — Maia, de nouă ani, și Bianca, de șase. Le observasem toată seara: fetițele purtau rochițe asortate, bleu cu funde, probabil cumpărate special pentru eveniment. Stăteau cuminți, jucându-se cu paiele de la limonadă.
La masa de onoare, sub un baldachin cu flori albe, trona soacra — doamna Venera Dobrescu, o femeie de vreo șaizeci și cinci de ani, cu părul vopsit roșcat-castaniu și un colier de perle care, mi-am dat seama mai târziu, nu erau adevărate, pentru că sclipeau prea uniform sub lumina reflectoarelor.
Se apropia ora unsprezece, chelnerii tocmai scoseseră friptura de vițel cu cartofi gratinați, când doamna Venera s-a ridicat brusc de la masa ei și a venit direct spre masa opt. Am crezut că vrea să le vorbească fetițelor, poate să le mângâie pe cap, cum fac de obicei bunicile la petreceri. În loc de asta, a luat farfuria Maiei — cu tot cu friptură, neatinsă aproape — și a ridicat-o în aer.
— Masa asta bună e pentru femeile care aduc băieți în familie și duc numele mai departe, a spus. Nu a țipat. A vorbit rar, apăsat, ca un profesor care ține o lecție.
Bianca, cea mică, a rămas cu furculița în aer, nedumerită. Maia s-a uitat spre tatăl ei vitreg, care stătea la masa principală, râzând cu niște bărbați în costume, cu un pahar de whisky în mână.
Am văzut-o pe Ioana ridicându-se de la masă, albă la față. A încercat să vorbească încet cu soacra ei, ceva de genul „Venera, te rog, nu aici". Dar bătrâna a continuat, netulburată, ducând farfuriile deoparte, pe o măsuță de serviciu.
Radu a auzit-o totuși — vocea soției lui, chiar dacă joasă, i-a ajuns până la ureche. S-a ridicat, cu paharul încă în mână, și a strigat peste toată grădina:
— Ioana, lasă drama! Mama știe cum se fac lucrurile astea. Lasă-mă să mă bucur măcar în seara asta!
Nu a zis „fiicele noastre". Nu a zis „mamă, ai depășit limita". A zis „lasă-mă pe mine să mă bucur" — de parcă seara ar fi fost doar a lui.
Eu stăteam la doi metri, cu o tavă de pahare goale în mână, și nu știam ce să fac. Nu era treaba mea să intervin — asta mi s-a repetat de nouăsprezece ani, la fiecare training: „nu te implici în certurile familiei, servești și taci". Dar am pus tava jos, pe un colț de masă, și am luat două șervete curate de pe cărucior. M-am apropiat de Bianca și i-am șters puțin de sos obrazul, unde se pătase când doamna Venera trăsese farfuria mai brusc decât ar fi trebuit.
Ioana mi-a mulțumit din priviri, fără cuvinte. Apoi s-a aplecat, a luat-o pe Bianca în brațe și a întins mâna spre Maia.
— Mergem acasă, a spus doar atât.
Doamna Venera a pufnit, s-a întors la masa ei, a cerut vin roșu de la un chelner și a continuat conversația de dinainte, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Câțiva invitați și-au plecat privirea în farfurie. Un văr de-al mirelui s-a prefăcut că-i scrie cuiva pe telefon. Nimeni n-a spus nimic.
Radu s-a ridicat iar, de data asta furios de-a binelea.
— Ioana, să nu îndrăznești să mă faci de rușine în fața familiei!
Ioana nu i-a răspuns. A pornit spre poartă cu fetele, iar formația de la eveniment a continuat să cânte un vals, ca și cum nimic nu se schimbase.
Chiar înainte să iasă din curte, am auzit-o pe Maia întrebând-o, cu vocea aceea subțire de copil de nouă ani care pune întrebări prea mari:
— Mami… lui tata îi e rușine cu noi?
N-am auzit răspunsul Ioanei. S-au pierdut pe alee, spre parcare, iar eu m-am întors la treaba mea, cu gândul că poate soacra aia n-o să mai calce în restaurantul nostru dacă are noroc.
Ce n-am știut atunci — și am aflat abia trei săptămâni mai târziu, când Ioana s-a întors la restaurant, de data asta singură, ca să discute cu managerul nostru despre organizarea unui eveniment al firmei ei — a fost cine era, de fapt, femeia aceea din rochie simplă, gri, care stătuse toată seara la masa din capăt, fără bijuterii, fără să atragă atenția nimănui.
Ioana Dobrescu, așa cum am aflat, era fondatoarea și acționara majoritară a unei companii de administrare imobiliară cu proiecte în Otopeni, Voluntari și Pipera — inclusiv, culmea, chiar vila în care avusese loc botezul, pe care familia Dobrescu o închiriase de la ea, prin firmă, fără să știe. Familia soțului o credea o simplă agentă imobiliară part-time, cum le spusese chiar Radu, ca să nu iasă în evidență prea mult față de mama lui.
Mi-a povestit, în timp ce beam o cafea împreună la bar, în pauza dintre două comenzi, că a doua zi după botez a mers la avocatul ei și a scos dintr-un dosar un act pe care îl ținea de mai bine de un an: un bilet la ordin de 68.000 de euro, semnat personal de Radu, garantat cu părți sociale din firma de construcții a familiei — bani pe care ea îi împrumutase soțului ca să salveze afacerea bunicului de la faliment, în urmă cu doi ani, exact înainte ca familia să înceapă din nou să se laude cu „revenirea Dobreștilor".
N-a țipat, mi-a spus, n-a făcut scandal. A sunat pur și simplu avocatul, a activat clauza de scadență anticipată prevăzută în contract și a cerut executarea garanției. A schimbat și încuietoarea la apartamentul din Pipera pe care îl ținea pe numele ei, dar în care locuia și soacra ei jumătate din an — l-a anunțat pe Radu printr-un e-mail cu avocatul în copie că are treizeci de zile să-și mute mama din locuință, pentru că actele arătau clar cui aparține.
Mi-a arătat, pe telefon, poza cu dosarul galben pus pe masa avocatului — colțul biletului la ordin ieșea vizibil, cu ștampila notarială roșie în colț.
— N-am făcut-o din răzbunare, mi-a zis, punând ceașca jos. Am făcut-o pentru că nu mai voiam să plătesc, cu bani și cu tăcere, pentru o masă la care fetele mele nu aveau voie să stea.
Nu știu ce s-a întâmplat mai departe între ei, dacă Radu a plâns, dacă doamna Venera a sunat-o pe Ioana să-i ceară iertare sau doar să țipe la ea. Știu doar că evenimentul firmei Ioanei s-a organizat, în cele din urmă, la noi în restaurant — o petrecere mică, discretă, cu vreo douăzeci de angajați, unde Maia și Bianca au stat la masa principală, chiar lângă mama lor, și au mâncat friptură de vițel până la ultima bucată, din farfurii pe care nimeni nu le-a atins.
