— Mamă te-a rugat să speli, deci speli! — a spus Andrei din prag, fără să-și scoată geaca.
Afară ploua mărunt, așa cum plouă la Cluj toată luna noiembrie, iar pe gresia din hol s-a format imediat o baltă noroioasă. Doi saci de rafie stăteau în fața mea ca doi câini abandonați. Din unul ieșea mâneca unei cămăși bărbătești. Nu a lui Andrei. El umbla doar în tricouri negre, pe care le cumpăra cu duzina de la un magazin din Iulius Mall. Mâneca aceea avea dungi subțiri și nasturi de sidef.
Am rămas cu ceașca de cafea în mână și l-am privit. Nu pe el, ci sacii. Mirosul de umezeală din bloc se amesteca deja cu mirosul de rufe purtate: un iz dulceag, acru, pe care-l recunoști fără să vrei.
— Maică-ta are mașină de spălat, i-am spus.
— Nu mai stoarce bine. Și, oricum, ți-am adus mâine e și marți. Spală-le azi.
Andrei a intrat în bucătărie fără să mă mai privească. A deschis frigiderul, a luat un iaurt, l-a desfăcut și a băut direct din paharul de plastic. Firimiturile de pâine de dimineață erau încă pe masă, iar el și-a pus coatele exact lângă ele. Părea un om care a descărcat un camion, nu unul care a urcat doi saci cu liftul până la etajul cinci.
M-am apropiat de saci. Lângă mâneca dungată, am recunoscut cuvertura de pe patul soacrei mele, Marioara. O cumpărase acum unsprezece ani dintr-un bazar de la Obor și o spăla doar la șaizeci de grade, deși scria clar pe etichetă „maximum patruzeci“. Asta o știam pentru că o dată, în primul an de căsnicie, m-a pus să i-o spăl de mână, că „mașina strică materialul“.
— Andrei, astea nu-s doar ale mamei tale.
— Și ce dacă? A lăsat și Mădălina câteva lucruri, cumnata ta, ce mare lucru? Nu te mai agita.
Așa zicea mereu: „nu te mai agita“. Ca și cum orice părere de-a mea era o boală de care trebuia să mă culeg. A aruncat paharul de iaurt la gunoi, a șters mâna pe pantaloni și a plecat spre dormitor.
— Am un termen mâine la firmă. Lucrez până la unsprezece, i-am spus. N-am timp de spălat rufele altora.
— Mara, te rog frumos. E o mașină de spălat, nu o navetă spațială. Le arunci înăuntru și aia e.
A zis-o blând. Blândețea aia în care încape toată disprețuirea unui om care n-a pus mâna pe un prosop ud-n ele în viața lui. Pentru el, spălatul era un buton. Pentru mine, era o seară întreagă: sortat, pete, balsam, întins, strâns, călcat. Și, mai presus de toate, era mirosul ăla străin în baia mea, pe prosoapele mele, pe mâinile mele.
Am spălat. Nu pentru că m-a convins. Am spălat pentru că era prea târziu ca să mă cert cu un om care deja considera treaba făcută.
Am pus două rânduri de mașină după miezul nopții. Până la două dimineața am stat pe marginea căzii și am privit cum tamburul stoarce cămăși care nu erau nici ale mele, nici ale lui. La trei am întins totul pe uscătorul din balcon. Afară ploua încă, iar geamul era aburit. Rochia mea pentru ședința de a doua zi a rămas în coș, nespălată. N-am mai avut nici detergent, nici loc. Am purtat altceva, o fustă veche, mototolită, pe care o țineam pentru zilele în care nu întâlneam pe nimeni important.
Andrei a plecat dimineața mulțumit. M-a sărutat pe tâmplă și mi-a zis: „Vezi? Nu s-a întâmplat nimic rău.“
Am rămas în ușă, cu parfumul lui încă în aer. Și atunci am realizat: lucrurile rele rareori vin cu scandal. Vin cu „nu s-a întâmplat nimic rău“, spus în locul tău.
Peste o săptămână, au venit patru saci.
Andrei i-a adus sâmbătă dimineața, pe rând: doi în baie, unul pe hol, unul lângă dulap. Din ei atârnau cearșafuri, prosoape, salopeta copilului Mădălinei și niște blugi de damă, rupți în genunchi, pe care cumnata mea îi purta „la aerisit“, cum spunea ea.
Am găsit un bilet înfipt pe raftul mașinii de spălat. Scris de mână, cu litere mari, de femeie obișnuită să comande:
„Albe separat. Cuvertura fără stoarcere. Blugi Mădălinei doar pe dos. Să nu pui balsam la tricoul lui Aurel.“
Aurel era soțul Mădălinei. Nici măcar nu locuia în oraș, venea în vizită o dată pe lună. Și avea tricoul lui special, fără balsam.
Am pus biletul pe masă. Andrei l-a luat și l-a pus la loc pe raft.
— Doar mama a vrut să ajute cu indicațiile. Nu fi rea, i-a zis.
— Indicațiile sunt pentru mine. Ea de ce nu spală?
Atunci mi-a spus chestia aia pe care n-am uitat-o nici acum:
— La noi în familie așa se face. Ne ajutăm.
„La noi în familie“. Opt ani de căsnicie și încă mai era „noi“-ul ăla care nu mă includea. Ca și cum eu eram doar o chiriașă care plătea cu timpul și cu apa caldă.
— Și la noi în casă? l-am întrebat. Aici cine decide?
— Mara, te porți de parcă ți-am cerut să crești un copil străin. Niște haine, atâta tot.
Am rămas cu mâna pe mașina de spălat. Pe capac stătea cutia de detergent pe care o cumpărasem joi, cu douăzeci și trei de lei. Andrei o deschisese deja de dimineață, fără să mă întrebe. Pe fundul căzii, soacra mea lăsase să se scurgă ceva roz: un ciorap de fetiță, probabil al nepoatei Mădălinei.
— Andrei, eu lucrez până mâine la șapte. Nu mai spăl nimic.
— Le lași acolo. Le speli luni.
— Nu.
Cuvântul a căzut între noi ca un capac peste o oală care fierbe. Andrei s-a oprit cu mâna pe clanță.
— Nu? Ce înseamnă „nu“?
Nu i-am răspuns. Am scos telefonul, am deschis aplicația băncii și i-am arătat soldul: două mii opt sute patruzeci și doi de lei. Banii mei, din contul meu, strânși pentru un curs de contabilitate. Pe el nici nu-l întrebasem. N-avea de ce.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Că de luni, rufele mamei tale le spală o firmă de curățătorie. Sau le spală ea. Eu nu mai pun mâna pe ele.
M-am dus în dormitor, am scos din dulap tricoul lui Aurel, blugi Mădălinei, cuvertura soacrei și le-am băgat înapoi în sacii rafie. I-am legat la gură strâns, cu nod dublu, așa cum legi la tomberon ceva ce nu vrei să miroasă.
Andrei stătea în pragul băii. Pentru o secundă, am văzut ceva ce nu mai văzusem de ani: neputința.
— Mama mâine vine la noi la prânz. Ce-i spun?
— Să-și ia rufele.
Dimineața a trebuit să plec devreme la firmă. Am chemat liftul. Ușa s-a deschis și am văzut-o pe vecina de la doi, doamna Fodor, care cobora cu un coș de rufe la uscătoria din fundul curții. Mi-a zâmbit.
— Merge mașina de spălat? am întrebat-o.
— Merge, slavă Domnului. Numai că mi-a murit uscătorul. Așa că mă descurc. Dar dumneavoastră?
— Eu? Eu mi-am găsit timp liber.
A râs, fără să înțeleagă. Nici nu trebuia să înțeleagă. Liftul a scârțâit, ușa s-a închis. Afară turna cu găleata, iar eu am deschis umbrela. Sacii stăteau în hol, lângă pantofii lui Andrei. Miroseau a rufe purtate, a casă străină, a oameni care mă confundă cu o mașină de spălat.
La prânz mi-a scris Andrei: „Mama a venit. A luat sacii. Nu mi-a vorbit toată masa.“
Nu i-am răspuns. Am intrat în sediul firmei, mi-am pus ecusonul și am stat până seara la birou, cu o cafea pe care am lăsat-o să se răcească. În mașina de spălat de acasă mai erau trei rufe de-ale mele, amestecate cu un șoset roz rămas de la nepoata Mădălinei. L-am găsit dimineața, ud, după ce a scos sacii Marioara. L-am strâns în pumn și l-am aruncat la gunoiul de sub chiuvetă, fără niciun cuvânt.
Seara, Andrei mă aștepta în sufragerie. Avea telefonul în mână și pe masă un pahar gol.
— Mama spune că te-ai purtat urât.
— Mama ta spune multe.
— A zis că data viitoare nici nu mai calcă în casa noastră.
— Bine. Să-mi spună ce detergent preferă. Poate i-l comand online, cu plata la livrare.
A rămas blocat. Și atunci am făcut ceva ce n-a mai făcut nimeni în familia lui: am pus pe masă contractul de închiriere al apartamentului. Pe numele nostru amândurora, bineînțeles. Am scos din geantă un pix.
— Uite ce propun, Andrei. Când vine mama ta cu sacii, o să-ți spună că are nevoie de tine. Și tu o să i-o speli. Eu nu mai particip.
A râs încet, cu un zâmbet pe jumătate.
— Ce să spăl eu, dacă nici nu știu cum pornește mașina?
Am pus mâna pe capacul mașinii de spălat. Era rece. Pe afișaj scria „Final“. L-am atins o dată.
— Ai opt ani de când te uiți cum o pornesc eu. Dacă nu știi, am învățat prost. Acum o să-ți desenez și instrucțiunile, ca să nu ai scuze. Ca în biletul mamei tale.
A doua zi dimineață, pe frigider, am lipit cu un magnet o foaie A4. Scrisă frumos, îngrijit:
BAZELE SPĂLATULUI
1. Sortează. Albe separat. Negre separat. Rușinea separat.
2. Cearșafurile mamei lui Andrei se spală la şaizeci.
3. Tricoul lui Aurel fără balsam.
4. Dacă nu ai timp, înseamnă că nu vrei. Mă cheamă.
Am semnat: „Proprietara timpului ei.“
Seara, Andrei a venit în bucătărie, s-a uitat la foaie, apoi la mine. N-a zis nimic. A luat de pe masă un măr. L-a muşcat. A mers la maşina de spălat, a deschis uşa, s-a uitat în tambur ca într-un abis.
— E goală, i-am zis.
— Ştiu.
— Sacii mamei tale sunt la ea în debara. Acolo să rămână.
A închis uşa maşinii cu un click. Pe foaia de pe frigider, sub punctul patru, cineva adăugase cu pix albastru: „Te rog frumos.“
Am luat pixul de pe masă, din paharul cu tacâmuri. Am tăiat „Te rog frumos“ cu o linie curată, dreaptă, de sus până jos. Apoi am scris dedesubt, cu litere mici:
„Şi eu te rog frumos. De câţiva ani buni.“
Afară, peste Cluj, ploaia se oprise. Din curtea vecină se auzea un câine mic, lătrând la ceva invizibil. Am deschis fereastra şi am lăsat să intre aerul rece. Mirosea a pământ ud şi a nucă din copacul de lângă garaj. Am respirat adânc. În tambur era o singură pereche de şosete de-ale mele, cumpărată cu un an în urmă dintr-un supermarket din Mănăştur. Le-am băgat la spălat. Am închis uşa. Am apăsat Start.
Andrei mă privea de pe scaun, cu mărul pe jumătate mâncat în mână.
— Şi acum? a întrebat.
— Şi acum, i-am răspuns, spăl ce-i al meu. Restul nu mă mai doare.
A aruncat cotorul la gunoi. A trecut pe lângă mine spre hol. Mi-a atins uşor umărul, fără să se oprească.
— Ţi-am lăsat douăzeci de lei pe masă. Pentru detergent. De data mea.
N-am răspuns. Am rămas lângă maşină, cu spatele rezemat de cadrul uşii. Pe fereastră, cerul se lumina încet, ca o baltă în care cineva a spălat o cămaşă albă.
