Adina Marcu avea șaizeci și șapte de ani și un apartament în Craiova, pe strada Brazda lui Novac, unde storurile scârțâiau din balamale în fiecare dimineață exact la ora șapte, când vecinul de la etajul trei pornea motorul Daciei ca s-o lase la încălzit înainte de drum. Mirosul de cafea urca pe casa scării, amestecat cu cel de var proaspăt de la lucrările de la bloc, și ea știa că are cam douăzeci de minute până sună telefonul.
Fiul ei, Bogdan, o suna aproape zilnic de când se născuse Matei. Nu din obligație — asta o durea și o bucura în același timp, pentru că ea își amintea alt Bogdan, cel care la nouă ani se ascundea sub pătură când se auzeau tunete și striga "mami" cu o voce subțire, iar acum vorbea la telefon cu o voce groasă de bărbat de treizeci și patru de ani, contabil la o firmă de import auto, cu ipotecă la Cluj și cu o soție, Roxana, pe care Adina o iubea, dar cu care nu reușise niciodată să vorbească mai mult de zece minute fără să apară o tăcere ciudată la mijloc.
Nepotul, Matei, avea opt luni. Adina îl ținuse în brațe prima dată în salonul de la maternitatea din Cluj, într-o zi de februarie cu ninsoare udă pe geamuri, și își amintea exact greutatea lui — mică, fierbinte, ca o pâine scoasă din cuptor cu puțin înainte de vreme. Nu trecuse prin cele nouă luni, prin nopțile în care Roxana vomitase de dimineața până seara în primul trimestru, prin frica de la ecografia morfologică unde medicul tăcuse zece secunde în plus decât trebuia. Toate astea le trăiseră alții. Ei i se dăduse doar rezultatul — un copil deja aici, deja al ei, fără ca ea să fi plătit nimic din prețul lui.
Ăsta era gândul care o urmărea de câteva săptămâni, de când începuse să observe ceva la Roxana. Nu răutate, nu. Ceva mai greu de numit — o oboseală care nu se mai lua din somn, un fel de a răspunde la telefon cu vocea plată, ca și cum ar fi citit de pe o listă. Într-o duminică, când Adina venise la Cluj cu autobuzul de cinci ore de la Craiova, cu o pungă de cozonac și cu o rochiță tricotată de ea pentru Matei, o găsise pe Roxana în capot, la unsprezece dimineața, cu părul neschimbat, privind la o cratiță cu terci care se lipea de fund.
— Nu s-a trezit toată noaptea, spusese Roxana, fără să se întoarcă. Bogdan a plecat la muncă la șapte. Are un audit.
Adina nu spusese nimic la vremea aceea. Luase copilul, îi dăduse cratița la spălat, deschisese fereastra să iasă mirosul de ars. Dar în autobuzul de întoarcere, cu punga goală de cozonac lângă ea și cu telefonul în poală, începuse să numere. Nu conștient, nu cu creionul — dar numărase. De câte ori Bogdan spusese "am audit", "am deplasare", "trebuie să rămân peste program". De câte ori Roxana rămăsese singură cu Matei mai mult de douăsprezece ore pe zi, în ultimele patru luni.
Ce afla trei săptămâni mai târziu nu venise de la Bogdan, ci de la Roxana însăși, într-un mesaj vocal trimis la două noaptea, cu voce înecată, pe care Adina îl ascultase de trei ori înainte să înțeleagă tot. Bogdan nu mergea la audit. Bogdan trecea serile la o colegă de la firmă, Diana, cu care își petrecea timpul într-un apartament din Mărăști pe care îl plătea, fără știrea Roxanei, din contul comun deschis inițial pentru rata la ipotecă. Roxana descoperise asta uitându-se prin extrasul de cont de pe telefonul lui, lăsat deschis pe noptieră într-o seară în care Bogdan adormise cu Matei pe piept, obosit — spusese el — de la "atâta audit".
Suma nu era mică: nouă mii de lei lunar, timp de șapte luni. Șaizeci și trei de mii de lei scoși dintr-un cont pe care Roxana îl credea pus deoparte pentru creșa lui Matei de la toamnă.
Adina stătuse la fereastra din Craiova, cu telefonul în mână, ascultând a treia oară vocea nurorii ei spărgându-se pe cuvântul "creșă", și simțise ceva ce nu mai simțise de mult — nu furie împotriva unei străine, ci rușine față de propriul fiu. Îl crescuse ea pe băiatul ăsta. Îl învățase să nu mintă, îi spusese o mie de poveşti seara, îl dusese la doctor cu autobuzul când avea patruzeci de grade febră și tatăl lui era plecat șofer pe cursă lungă. Și iată-l acum, bărbat făcut, plătind cu banii creșei fiului său o relație secretă, în timp ce nevastă-sa amesteca terci la unsprezece dimineața cu ochii deschiși de la ora șase.
A doua zi dimineață — nu, nu chiar a doua zi, ci trei zile mai târziu, pentru că Adina avea nevoie de timpul acela ca să nu vorbească din furie — a luat trenul spre Cluj. Nu l-a anunțat pe Bogdan. A ajuns la ora prânzului, cu o cutie mare de carton sub braț, în care avea cărțile de povești pe care i le citise lui în copilărie și pe care le păstrase treizeci de ani într-un dulap, gândindu-se că într-o zi le va da nepoților.
L-a găsit pe Bogdan acasă — venise devreme, spusese el, "de la audit" — și pe Roxana în bucătărie, cu Matei în brâu, legănându-l fără să-l privească, uitându-se pe fereastră la blocul de vizavi unde cineva bătea covoare.
Adina a pus cutia pe masă.
— N-am venit cu jucării de data asta, a spus. Am venit cu cărțile lui Bogdan din copilărie. Voiam să i le dau lui Matei mai târziu. Dar înainte de asta vreau să vorbim.
Bogdan a înțepenit lângă frigider. Roxana s-a întors, cu Matei încă în brâu, și pentru prima oară de la nuntă, Adina i-a văzut fața fără nicio urmă de politețe pusă peste durere.
— I-am spus, a zis Roxana. I-am spus soacră-mii tot.
Bogdan a încercat să vorbească despre "presiune la muncă" și despre "o perioadă grea", cuvinte pe care Adina le-a lăsat să cadă pe podea fără să le ridice.
— Nu am venit să te judec pentru ce ai făcut cu tine, Bogdan, a spus ea. Am venit pentru ce ai făcut cu banii creșei copilului tău. De asta am venit.
A scos din poșetă un carnețel — nu telefonul, un carnețel vechi, cu spirală, cu care ținea contabilitatea propriei pensii de la CFR, unde lucrase treizeci și doi de ani ca șefă de tren. A pus pe masă, lângă cutia cu cărți, o hârtie: extrasul de cont pe care i-l trimisese Roxana, tipărit la un chioșc de lângă gară, cu cele șapte transferuri lunare marcate cu carioca roșie.
— Șaizeci și trei de mii de lei, a spus Adina. Atâta a costat apartamentul din Mărăști. Eu am pensie de trei mii opt sute pe lună, Bogdan, și cu banii ăia am plătit taberele tale de vară, meditațiile la matematică și mașina de spălat pe care ți-am cumpărat-o când te-ai mutat la Cluj, ca să nu speli hainele la mână. N-am zis niciodată "ai o datorie la mine". Dar tu ai o datorie față de nevastă-ta și de copilul ăsta, și datoria aia are un termen.
A dat un termen: două săptămâni. În două săptămâni, contul comun trebuia mutat pe numele Roxanei, cu toți banii care mai rămâneau, iar Bogdan trebuia să decidă unde locuiește — acasă, cu Roxana și Matei, ca soț și tată prezent, sau nicăieri, pentru că Adina avea să-i spună asta clar: dacă rămânea cu Diana, nu mai calcă în casa ei din Craiova, și nici Matei n-avea să crească știindu-l ca pe un tată care apare când vrea.
Bogdan a promis. A plâns, a cerut iertare, a spus că e ultima oară.
N-a fost ultima oară.
Trei luni mai târziu, în februarie — la un an aproape exact de la nașterea lui Matei — Roxana a sunat-o pe Adina la ora nouă seara. Bogdan plecase din nou, "la audit", și de data asta Roxana verificase din timp: sunase la firmă, unde colega de la recepție îi spusese, fără să știe ce face, că "domnul Marcu a plecat la ora șase, nu era programat niciun audit."
De data asta Adina n-a mai luat trenul cu cărți de povești. A luat trenul cu avocatul.
Nu al ei — al Roxanei. Cu o lună înainte, discret, fără să spună nimănui, o dusese pe Roxana la un birou de avocatură de pe Calea Turzii, la un fost coleg de tren al soțului ei decedat, care se ocupa acum de divorțuri și de partaje. Îi plătise ea consultația, șase sute de lei, din pensia ei, pentru că Roxana nu avea acces la banii comuni fără să declanșeze o ceartă, iar salariul ei de asistentă medicală abia acoperea rata.
Bogdan s-a întors acasă în seara aceea la unsprezece și jumătate, mirosind a parfum străin, și a găsit-o pe Adina așezată la masa din bucătărie, cu Matei adormit în cameră, cu Roxana lângă ea, și cu un dosar galben pus pe masă, lângă un pahar de apă neatins.
N-a fost o scenă. Adina nu i-a strigat nimic. A împins dosarul spre el.
— E cererea de partaj și de pensie alimentară, a spus. Roxana a semnat-o azi la notar. Contul comun s-a închis vinerea trecută — banii care mai erau s-au mutat pe un cont nou, doar pe numele ei, pentru Matei. Ipoteca rămâne pe amândoi, dar apartamentul se vinde, iar din partea ta de bani, jumătate merge direct într-un depozit pentru creșă și grădiniță, cu clauză notarială — nu poți retrage tu din el.
Bogdan a deschis gura să vorbească. Adina a continuat, fără să ridice vocea:
— Poți să vii la Matei oricând vrei, ca tată. Ușa aia rămâne deschisă pentru el, prin tine. Dar la mine acasă, în Craiova, nu mai vii decât dacă vii singur, fără nicio explicație de dat despre unde ai fost seara trecută. Eu nu te alung din familia asta, Bogdan. Tu ai ales singur unde stai.
A doua zi, Bogdan a stat trei ore în fața ușii apartamentului din Mărăști, cu cheia pe care Diana i-o dăduse înapoi cu o seară înainte, pentru că vecina de la parter, care-i văzuse pe amândoi de nenumărate ori, îi spusese Dianei ceva ce Adina nu avea de unde să știe, dar care s-a aflat mai târziu: că soția lui Bogdan avea deja avocat, iar Diana nu voia să intre în povestea aia.
A sunat-o pe Adina de pe scara blocului. Ea a răspuns, i-a ascultat respirația grea și n-a spus nimic vreme de câteva secunde. Apoi:
— Cutia cu cărți e tot la Roxana, Bogdan. Matei o să le citească. Tu decide dacă vrei să fii acolo când o să facă asta.
A închis telefonul. Pe masa din bucătăria ei din Craiova, lângă ceașca de cafea răcită, era o poză trimisă cu o zi înainte de Roxana: Matei, în pijama cu ursuleți, cu un ochi deschis pe jumătate, întins pe pieptul mamei lui, adormind din nou.
