Numele meu e Mircea, am șaizeci și opt de ani și locuiesc la Sibiu, pe strada Tăbăcarilor, unde cu Doina, soția mea, am crescut doi copii într-un apartament la bloc, la etajul trei, fără lift. Ce vreau să povestesc nu e despre mine, ci despre cumnata mea, Ileana, cu care m-am certat în vara asta pentru o chitară veche și pentru felul în care am tratat-o, fără să-mi dau seama, timp de două luni.
Ileana are șaptezeci și doi de ani și a rămas văduvă acum patru ani, după ce soțul ei, fratele Doinei, a murit de infarct la pescuit, pe lacul de la Avrig. De atunci vine des la noi, mai ales duminica, și stă pe balcon cu o cafea, uitându-se la antena de pe blocul vecin ca și cum ar aștepta ceva. Eu, ca să fiu sincer, nu prea am avut răbdare cu ea. Mi se părea că suferă demonstrativ, că se victimizează, că așteaptă să fie compătimită la nesfârșit. Așa gândeam eu atunci.
În luna iunie, Ileana a scos dintr-un dulap vechi, de la ea de-acasă, din Șelimbăr, o chitară clasică pe care o avusese soțul ei, Nelu. O cumpărase în tinerețe, cântase la ea prin curțile blocurilor, apoi o pusese deoparte când venise fata cea mare. Ileana mi-a zis, la o cafea pe balconul nostru: „Mircea, aș vrea să învăț și eu să cânt puțin. Nelu mă tot ruga, când era în viață, să-i cânt o melodie de ziua lui, și eu îi spuneam mereu că nu am timp." Eu am zâmbit, politicos, și am schimbat vorba. Mi s-a părut, atunci, o toană de femeie în vârstă, plictisită, care caută ceva de făcut.
A dus chitara la un atelier de pe strada Mitropoliei, i-a pus corzi noi, a cumpărat și o carte cu acorduri de la un anticariat. În prima după-amiază în care a încercat să cânte, eram la ea acasă să repar un robinet care picura, și am auzit-o din bucătărie. Suna groaznic, recunosc, ca o pisică prinsă într-o ușă. Am râs, fără să mă gândesc, și am spus, destul de tare ca să mă audă: „Măcar vecinii sunt obișnuiți cu urletele alea de la televizor, n-o să bage de seamă diferența." Ea n-a zis nimic. Doar a lăsat chitara pe canapea.
Am continuat așa, săptămâni la rând, de fiecare dată când venea și pomenea de chitară. „Hai, zi-ne un cântec, Ileana, să vedem ce-am mai învățat de la Gigi Becali încoace" — o glumă proastă, recunosc acum. Credeam că e nevinovat, că ne tachinăm, cum fac oamenii din aceeași familie. Doina, soția mea, îmi spunea din când în când: „Lasă-o, Mircea, las-o în pace," dar eu continuam, pentru că, sincer, îmi plăcea să-i văd fața aceea jenată, parcă îmi dădea mie încredere că eu, cel puțin, nu fac lucruri ridicole la vârsta mea.
Într-o duminică de august, nepoata mea, Smaranda, care are nouăsprezece ani și studiază la Conservator, a venit la noi cu vioara și a întrebat de mătușa Ileana și de chitară. I-am spus, în treacăt, că s-a lăsat de cântat. „De ce?", m-a întrebat Smaranda. I-am zis că era prea bătrână ca să mai înceapă ceva nou, că oricum nu-i ieșea nimic ca lumea. Smaranda m-a privit lung, cu o furculiță în aer deasupra farfuriei cu sarmale, și a zis: „Dar unchiule Mircea, nu era fericită când cânta, înainte să vă bateți joc de ea?" N-am avut ce răspunde.
A doua zi am sunat-o pe Ileana. Mi-a răspuns rece, scurt. I-am spus că aș vrea să trec pe la ea. Când am ajuns, chitara era pusă în dulap, cu husa trasă pe fermoar. I-am zis, direct, fără ocolișuri, că am fost nedrept, că am glumit pe seama ei de fiecare dată când am văzut-o fericită făcând ceva pentru ea, nu pentru noi, nu pentru nimeni. Ileana m-a ascultat cu mâinile încrucișate pe masă, lângă o farfurie cu mere tăiate care se oxidaseră deja. Mi-a spus doar atât: „Mircea, am șaptezeci și doi de ani. N-am foarte mult timp să mai aștept să vă treacă vouă pofta de râs."
A scos chitara din dulap chiar atunci. A cântat vreo opt măsuri dintr-un cântec vechi, stricat, cu greșeli, dar a dus-o până la capăt. N-am mai zis nimic, am ascultat.
De atunci lucrurile s-au schimbat, dar nu dintr-odată, cu vreun discurs mare — a fost o chestiune practică. Ileana s-a înscris la cursuri de chitară, în fiecare marți, la un profesor de pe strada Turnului, douăzeci de lei ședința, și a cerut, în scris, printr-un mesaj trimis în grupul de familie de pe WhatsApp, să nu mai fie comentată de nimeni atunci când exersează la ea acasă sau la noi. A adăugat, cu litere mari: „Cine are ceva de comentat, poate pleca din cameră." Nimeni n-a mai comentat nimic.
Pe nouă septembrie, de ziua lui Nelu, soțul ei, Ileana a venit la noi cu chitara și a cântat, în fața tuturor, de pe terasa de la bloc, cântecul pe care el i-l ceruse de atâtea ori. A greșit de două ori un acord. Nu s-a oprit. Doina a filmat-o cu telefonul. Smaranda a acompaniat-o, timid, cu vioara. Eu am stat pe scaun, lângă balustradă, cu o bere caldă în mână, și n-am spus nimic — pentru prima dată, cred, chiar n-am avut nimic de spus.
