Mă numesc Veturia, am șaizeci și nouă de ani și trăiesc la Sebeș, într-o casă pe care am ridicat-o împreună cu bărbatul meu, cărămidă cu cărămidă, pe la mijlocul anilor optzeci. Soțul meu, Nicolae, a murit acum unsprezece ani, și de atunci trăiesc singură. Pe fiul meu, Tudor, l-am crescut aproape de una singură, pentru că Nicolae pleca mereu la muncă în Austria, pe șantiere, luni întregi. Tudor a crescut cu mâinile în pământ — mă ajuta la grădină, știa să hrănească găinile înainte să meargă la școală, știa să repare un gard mai bine decât mulți bărbați în toată firea. Mai târziu a plecat la Cluj, la facultate, s-a făcut programator, și anul trecut s-a căsătorit cu o fată din oraș, pe nume Larisa.
Larisa e din centrul Clujului, a crescut la bloc, n-a văzut o găină vie în viața ei decât la coșul de la piață. E o fată drăguță, politicoasă, dar când începe să vorbească despre cafenele sau despre genți de firmă, simt că vorbim limbi diferite, ea și eu.
Nunta a fost în septembrie, la un restaurant din cetatea Alba Iuliei, cu lumânări pe mese și muzică live. Eu am venit cu o rochie cusută de vecina mea, Mărioara, după un model dintr-o revistă veche, pentru că una nouă mi s-a părut un lux inutil — costă o avere și o port o seară. Am ajuns devreme, emoționată ca o fetișcană, și mi-am lăsat poșeta pe un scaun, la masa de onoare, lângă locul unde urma să stea fiul meu.
Larisa a venit spre mine cu o listă în mână, zâmbind, dar grăbită.
— Doamnă Veturia, am făcut o mică schimbare. Cred că o să vă simțiți mai bine la masa a șasea, cu rudele din partea satului.
Am dat din cap și m-am ridicat fără o vorbă. Masa a șasea era chiar lângă formația de muzică, unde sunetul era așa de tare că nici nu puteai vorbi cu omul de lângă tine. M-am trezit între niște veri de-ai lui Nicolae pe care nu-i mai văzusem de vreo douăzeci de ani. Toată seara am zâmbit, am mâncat o friptură fără niciun chef, am ridicat paharul la fiecare toast. Dar pe dinăuntru mă simțeam ca o străină la petrecerea propriului meu copil.
Nu m-am plâns nimănui. Am tăcut și mi-am îndesat durerea undeva, sub coaste, acolo unde nu se vede.
Când a venit vremea dansurilor, prezentatorul a anunțat dansul mamei cu mirele. Muzica a început — ceva vechi, moale, aproape o șoaptă — și invitații au început să-și plimbe privirile prin sală, căutându-mă la masa principală, unde știau ei că ar trebui să fiu. Eu nu eram acolo. Am simțit cum mi se face pielea de găină, cum toate privirile acelea mă caută și nu mă găsesc, și pentru o clipă am vrut să mă fac mică, să dispar sub masă.
Tudor s-a ridicat de la masa de onoare. A traversat toată sala, nu în fugă, dar fără nicio clipă de șovăire, drept spre colțul unde stăteam eu, lângă boxele care încă vuiau.
— Mamă, vino. Dansul ăsta e al tău, oriunde m-ar fi pus să te pun.
Am rămas așa, cu lingura în mână, câteva secunde. Genunchii îmi tremurau când m-am ridicat. Ne-am oprit în mijlocul sălii, înaintea tuturor nuntașilor, care au tăcut dintr-odată, și am început să ne mișcăm încet, în ritmul melodiei.
— Îmi pare rău pentru masă, mamă. Am aflat abia acum douăzeci de minute.
— Nu-i nimic, băiatul meu.
— Ba e. Dar acum ești aici, lângă mine.
Mi-am lăsat capul pe umărul lui, și mi-am adus aminte cum îl învățam să meargă pe bicicletă pe drumul de țară, ținându-l de ghidon, alergând lângă el ca să nu cadă. Lacrimile au început să cadă singure, fără voia mea. Când s-a terminat melodia, m-a îmbrățișat cu putere și mi-a spus că, în orice oraș ar trăi, eu voi rămâne mereu mama lui, cea care l-a crescut printre găini și roșii, acolo la Sebeș.
Larisa s-a apropiat câteva minute mai târziu, cu obrajii roșii de rușine, bâiguind o scuză — zicea că nu s-a gândit că asta mă va durea atât de tare. Am îmbrățișat-o și eu, fără cuvinte mari.
Așa s-a încheiat seara aceea, cel puțin aparent. Dar durerea de la masa a șasea nu a plecat cu mine acasă odată cu rochia cusută de Mărioara. A rămas, s-a așezat undeva lângă stomac și, în lunile următoare, a început să-mi arate ceva ce nu voiam să văd: că locul meu în viața fiului meu se tot muta, discret, de la masa principală spre margine.
A început cu lucruri mici. Tudor nu mai venea sâmbăta la mine, cum făcea dintotdeauna, ca să repare ceva sau să bea o cafea — venea o dată pe lună, grăbit, cu Larisa care aștepta în mașină. Apoi, în noiembrie, am aflat, nu de la el, ci de la cumnata mea, că cei doi se mută într-un apartament nou, cumpărat cu un avans la care eu am contribuit acum trei ani, când le-am dat cincisprezece mii de lei, toate economiile mele de pensionară, "ca să-i ajut să nu se chinuiască cu chiria". Apartamentul vechi, cel în care locuiau și unde aveam și eu o cameră, cu lucrurile lui de când era copil, urma să fie vândut.
Nu mi-a spus nimeni nimic direct. Am aflat că se vinde casa copilăriei lui adulte exact cum aflasem și despre masa a șasea — printr-o schimbare deja decisă, comunicată cu un zâmbet politicos, ca pe lângă.
L-am chemat pe Tudor la o cafea, la Sebeș, în bucătăria în care crescuse. I-am pus pe masă dosarul cu actele apartamentului — cel pe care eu îl ținusem, pentru că eu plătisem notarul pe vremea când ei nu aveau bani de avans. L-am întrebat direct: dacă vinde apartamentul, banii mei, cei cincisprezece mii, se întorc la mine sau rămân pierduți în prețul casei noi.
A tăcut mult. Apoi a spus că nu se gândise la asta ca la o datorie, ci ca la un ajutor de familie.
— E un ajutor, i-am zis. Dar e și banul meu, cel pentru operația la genunchi pe care am tot postpus-o. Nu-ți cer să-mi dai mai mult decât ți-am dat. Îți cer doar să nu te prefaci că n-am existat în povestea asta, așa cum s-a prefăcut Larisa la nuntă că locul meu e la masa a șasea.
N-a fost o scenă dură. N-am ridicat vocea. Dar a înțeles.
Peste două săptămâni, Tudor a venit cu Larisa, la mine, cu un plic. În el erau cincisprezece mii de lei, scoși din prețul apartamentului vândut, plus un contract de împrumut semnat de amândoi, ca să fie scris negru pe alb, nu doar "ajutor de familie" uitat într-un sertar. Larisa mi-a cerut scuze din nou, altfel decât la nuntă — nu grăbită, nu doar din politețe, ci stând pe scaun, în bucătăria mea, uitându-se la poza de pe perete cu Tudor mic, cu o găină în brațe.
Am pus plicul în dulapul cu documente, lângă poza lui Nicolae, și am spus că banii ăștia merg direct la clinica din Sibiu, pentru operația la genunchi, programată pentru luna viitoare.
N-am mai pomenit de masa a șasea. Nu mai era nevoie. Fiul meu știa deja unde e locul meu — nu la o masă anume, ci în fiecare decizie care-l privea pe el, scrisă de-acum cu numele meu pe ea, nu doar cu zâmbetul lui.
