—Semnați aici și lăsați totul în urmă.
Executorul judecătoresc împinse dosarul pe tejghea, spre el. Radu Cosma nu se atinse de pix. Se uita pe geamul aburit al restaurantului, la mesele goale, la firma de la intrare unde literele de neon „La Radu" pâlpâiau de ani de zile, una din ele arsă de-a binelea. Afară, pe trotuar, câțiva clienți vechi se opriseră, cu mâinile în buzunare, prefăcându-se că nu urmăresc scena din spatele vitrinei.
Douăzeci și șapte de ani de muncă. Atât îi luase să ridice locul ăsta din nimic, pe o stradă din spatele gării din Ploiești, unde nimeni nu da doi bani pe un local cu mese de formică și meniu scris de mână. Și acum, un singur semnat pe linia punctată urma să șteargă totul.
Îi veni în minte, fără să vrea, o fetiță. O rochiță galbenă, ponosită la tiv. O pungă cu mâncare pe care mama ei n-o putea plăti. Și un șervețel pe care el scrisese, cu pix negru, o singură literă.
R.
—Nu semnez, spuse Radu, într-un final.
Executorul zâmbi strâmb.
—Atunci pierdeți tot. Local, utilaje, marfă din frigidere. Până mâine la prânz vine cineva să schimbe încuietorile.
În clipa aia, în fața restaurantului opriră, unul după altul, trei mașini negre — două Audi și un Volvo cu geamuri fumurii. Din ele coborâră repede bărbați și femei în costume, cu dosare sub braț. Liniște grea se lăsă peste sală. Clienții de la ferestre se traseră deoparte, instinctiv.
O femeie, singura dintre ei fără dosar în mână, intră direct, fără să se uite la nimeni altcineva. Mergea drept spre Radu, de parcă l-ar fi recunoscut dintr-o fotografie veche.
—Calculați toată datoria, spuse ea calm, adresându-se executorului. O plătesc eu, integral, azi.
Radu rămase cu gura întredeschisă, cu pixul pe care îl ridicase totuși de pe tejghea scăpându-i din mână și rostogolindu-se pe jos.
—Doamnă… nu știu cine sunteți. Adică — scuzați-mă — ar trebui să vă cunosc?
Femeia deschise poșeta. Scoase un șervețel vechi, laminat, îngălbenit la colțuri. În mijlocul lui, scrisă cu cerneală neagră ștearsă de vreme, o singură literă.
R.
Radu se lăsă pe marginea tejghelei, ca și cum i s-ar fi tăiat ceva pe la genunchi.
—De unde ai asta…? De unde…
—Mi-ai dat-o dumneata, spuse ea. Se opri, își drese vocea, de două ori. —Acum douăzeci și doi de ani.
—Cine ești?
—Sunt fetița care a intrat aici, flămândă, într-o seară de noiembrie. N-am uitat ce ai făcut.
Se numea Ana Bălan și conducea acum o firmă de consultanță financiară cu birouri în două orașe. În seara aia de demult, pe strada Gării, era o fetiță de opt ani, cu maică-sa, Elena, venită din Buzău după un divorț care le lăsase fără nimic — doar două valize și un geamantan cu rotile care se stricase pe peron. Intraseră în restaurant ca să se încălzească, nimic mai mult. Elena numărase mărunțișul de pe masă de două ori — treizeci și opt de lei, își amintea Ana precis, pentru că și-i tot repeta în minte — și tot îi lipseau bani pentru o ciorbă de burtă și o felie de pâine. Porția de ciorbă costa unsprezece lei pe atunci.
Radu, cu vreo patruzeci de ani și restaurantul abia pornit de trei ani, le adusese mâncare oricum. Le spusese că masa aia fusese deja achitată de „un client care a plecat mai devreme". Minciuna aia o repetase de fiecare dată când reveneau, vreo două luni încheiate, până când Elena își găsise o slujbă la o fabrică de confecții și se mutaseră în alt cartier al orașului. În ultima seară, Ana îi ceruse un șervețel și un pix, și îi scrisese pe el inițiala numelui lui. El îl plastificase a doua zi la un chioșc din Piața Victoriei, fără să-i spună nimănui, și-l purtase în portofel douăzeci și doi de ani — se vedea și pe margini, unde pielea portofelului se rosese de atâtea deschideri.
Ana nu-l uitase nici ea. Îl căutase pe internet acum trei ani, îl găsise pe Facebook, văzuse pozele cu restaurantul din ce în ce mai gol, comentariile tot mai rare sub ele. Nu știuse cum să se apropie fără să pară că-i face milă — se gândise la asta nopți la rând, și renunțase de fiecare dată. Până acum două săptămâni, pe 1 octombrie, când o fostă clientă a restaurantului, vecină cu Radu, îi scrisese pe messenger că urmează executarea silită.
—Datoria e de nouăzeci și patru de mii de lei, către bancă și către furnizorul de utilaje, spuse Ana, scoțând un dosar adus de unul dintre colegii ei. O achit integral, azi, prin transfer. Vreau actele de proprietate intacte, pe numele lui Radu Cosma.
Executorul verifică hârtiile, sună de pe telefonul mobil la birou, confirmă suma de două ori cu cineva de la celălalt capăt al liniei. În mai puțin de douăzeci de minute, pe ecranul laptopului adus de unul dintre oamenii Anei, apăru confirmarea plății. Dosarul de executare fu retras pe loc, cu semnătura lui pe un proces-verbal, nu pe actul de cesiune.
Radu se așeză pe un scaun de la masa cea mai apropiată, cu șervețelul în mână, strângându-l între degete până i se albiră încheieturile, și nu mai căută să-și ascundă fața de nimeni.
—De ce faci asta pentru mine?
—Pentru că acum douăzeci și doi de ani, un om fără nimic de câștigat n-a lăsat o fetiță flămândă să plece cu burta goală, spuse Ana. Și pentru că restaurantul ăsta nu e doar al dumitale. E și al meu, într-un fel — nu știu cum să-l explic mai bine de-atât.
N-a plecat după ce a semnat actele și a strâns mâna lui Radu. A rămas toată săptămâna, cu un contabil adus special, care a refăcut evidența restaurantului de la zero. A renegociat contractul cu furnizorul de carne și legume din Blejoi, a schimbat firma de neon care pâlpâia de trei ani. N-a preluat nimic din afacere pe numele ei — a insistat ca totul să rămână al lui Radu, cu o singură condiție trecută într-o hârtie simplă, semnată de amândoi: masa din colțul de lângă geam, cea la care stătuse cu maică-sa în seara aia, trebuia să rămână mereu liberă pentru oricine intră cu buzunarele goale.
Astăzi, pe ușa restaurantului „La Radu" din Ploiești, lângă meniul zilei, atârnă într-o ramă mică un șervețel laminat, cu o singură literă scrisă pe el. Radu șterge masa din colț cu o cârpă umedă, pune pe ea un șervețel curat, împăturit în două, și o lasă așa, goală, cu farfuria de rezervă pusă deja la locul ei.
