Ileana Dumitrescu intrase în lobby cu geanta ei de pânză ca în fiecare marți, fără să se grăbească.
Candelabrele din cristal ale hotelului Grand Palace vărsau o lumină aurie peste marmura lustruită din Piața Sfatului. Oaspeți în costume croite pe măsură și rochii de firmă treceau pe lângă recepție cu o siguranță pe care doar banii o dau. Și în mijlocul acelei lumi, o femeie de aproape optzeci de ani, cu un palton decolorat și pantofi prăfuiți, ținea strâns în mâini o geantă veche, roasă la colțuri.
Cristina Albescu o văzu de la primul pas.
Era directoarea de operațiuni a hotelului de doi ani, numită după ce se măritase cu Radu, nepotul familiei care deținea, chipurile, pachetul majoritar. Cristina avea o regulă nescrisă: aspectul vinde. Și femeia aceea, cu paltonul ei ponosit, nu vindea nimic — stricătea imaginea pe care o construise cu atâta grijă pentru clienții de la etajul executiv.
Se apropie cu pași rapizi, pe tocuri, și vocea ei răsună clar, destinată întregului lobby.
— Vă rog să plecați. Locul ăsta nu e pentru dumneavoastră.
Conversațiile din jur se stinseră brusc. Un bărbat de la recepție rămase cu telefonul în mână, pe jumătate ridicat.
Bătrâna nu se grăbi să răspundă. Nu se scuză, nu se apără, nu se întoarse să plece. Își ridică privirea spre Cristina, calmă, și spuse rar:
— Am venit îmbrăcată așa fiindcă am vrut să văd cum te porți cu lumea de rând, Cristina.
— Hotelul ăsta e al meu.
Un murmur trecu prin lobby ca un curent electric. Cristinei îi scăpă telefonul din mână și se lăsă pe jos, cu un zgomot sec, pe marmură.
Pentru că femeia din fața ei nu era o necunoscută oarecare rătăcită pe stradă.
Era Ileana Dumitrescu — bunica soțului ei, Radu, și singura acționară majoritară a lanțului hotelier Grand Palace, cea care, de fapt, semnase actul de proprietate cu cincisprezece ani în urmă, când mai nimeni din familie nu credea în afacerea asta.
Cristina o cunoștea doar din poze de familie și din poveștile lui Radu — "bunica stă la țară, nu se implică în afaceri". Nu se întâlniseră niciodată față în față. Pentru Cristina, "bunica" era o umbră îndepărtată, o semnătură pe hârtii, nu un om care putea să intre oricând, necunoscută, în propriul ei hotel.
Ileana se îndreptă spre canapelele din piele de lângă fereastra mare, se așeză, și puse geanta pe genunchi, cu mâinile împreunate pe cataramă ca pe o rugăciune scurtă. Nu ridică vocea. Nu făcu scandal. Dar ceru să fie chemat directorul general.
Directorul general, Mihai Constantinescu, apăru în câteva minute, alb la față, pentru că recunoscuse imediat vocea de la telefon cu care vorbise în dimineața aceea despre bugetul de renovare a etajului trei — două sute de mii de euro, discutați la telefon cu mai puțin de o oră în urmă. Se opri în fața Ileanei, aproape înclinându-se.
— Doamnă Dumitrescu, nu știam că veniți azi…
— Exact. Nimeni nu știa. Asta era ideea, Mihai.
Cristina rămase lângă recepție, cu genunchii tremurându-i, aplecându-se să-și ridice telefonul de pe jos cu mâini care nu prea o ascultau.
Ileana nu ridică tonul nici atunci. Spuse doar, pentru toți cei din jur să audă:
— Șase luni am stat cu rapoartele alea pe masa din bucătărie, serile, cu ceaiul lângă mine. Și azi am venit să văd cu ochii mei, nu din hârtii, cum sunt tratați oamenii care nu arată ca niște clienți de lux. Că asta arată mai mult despre o afacere decât orice coloană de cifre.
Cristina încercă să vorbească, dar vocea îi ieși sugrumată.
— Doamnă, eu nu am știut… am crezut că…
— Ai crezut că o babă în palton vechi n-are ce căuta în lobby-ul tău. Așa ai crezut.
Nimeni din jur nu mai scotea un cuvânt. Nici Radu, care ajunsese în grabă, chemat de un angajat, și care se opri în ușă văzând scena — soția lui, roșie la față, în fața bunicii pe care nu o mai văzuse de doi ani.
— Bunico… ce faci aici?
— Verific, Radule. Și am găsit exact ce căutam.
Ileana se ridică, își îndreptă spatele și scoase din geanta ei veche un dosar legat cu un elastic desfăcut pe jumătate. Mihai îl recunoscu — era contractul de administrare al hotelului, cel pe care Cristina îl semnase în urmă cu doi ani, cu un procent din acțiuni acordat prin nuntă, nu prin merit.
— Am citit hârtia asta azi-dimineață, în mașină, venind de la Hălchiu. Mi-a explicat-o avocatul meu bine, acu' vreo lună. Zice că pot să te dau afară fără nicio zi de preaviz, dacă te porți urât cu lumea care vine pe-aici. Și m-am gândit eu, de câte ori n-am văzut lucrul ăsta la televizor — să-l văd o dată și cu ochii mei.
Cristina se prinse cu mâna de marginea recepției, cu degetele albe pe lemnul lustruit.
— Bunico, te rog, hai să discutăm asta în privat…
— Nu. Am discutat destul în privat în familia asta. De fiecare dată când am spus ceva despre felul în care se conduce hotelul, ați zis că exagerez, că sunt bătrână, că nu mai înțeleg afacerile moderne. Azi am văzut cu ochii mei.
Se întoarse spre Mihai.
— De azi, Cristina nu mai are atribuții de conducere în acest hotel. Procentul ei din acțiuni, cele treisprezece la sută primite ca zestre de nuntă, rămâne al ei — nu pot și nu vreau să iau asta. Dar funcția de director de operațiuni se încheie acum, cu efect imediat. Pregătește actele de predare până diseară, la ora șase.
Cristina încercă să mai spună ceva, dar cuvintele nu-i mai veneau. Radu rămase tăcut lângă ea, incapabil să intervină, pentru că și el, în adâncul lui, știa că bunica avea dreptate — auzise și el, de mai multe ori, plângeri de la angajați despre felul în care soția lui trata personalul și clienții care nu purtau haine de firmă.
Ileana își luă geanta de pânză, își îndreptă paltonul decolorat și se îndreptă spre lift, însoțită de Mihai. Un bărbat în costum, de la una din mesele din lobby, își puse telefonul încet în buzunarul hainei, cu înregistrarea încă pornită pe ecran, și schimbă o privire scurtă cu recepționerul de la tejghea.
A doua zi, Ileana semnă actele de transfer. Nu concedie pe nimeni altcineva. Nu dădu niciun interviu. Instrui doar departamentul de resurse umane să adauge, la finalul training-ului de etichetă al recepției, un singur paragraf nou, despre respectul datorat oricărui client, indiferent de haine.
Marți, la ora zece și patruzeci, Cristina ieși din hotel cu o cutie de carton în brațe, în care se vedeau un pahar cu sigla Grand Palace și o pereche de pantofi Louboutin scoși din cutia lor. Trecu pe lângă recepție fără să se uite la nimeni. Recepționerul care, cu o zi înainte, rămăsese cu telefonul ridicat în mână, îi ținu ușa de la intrare, fără o vorbă, și o lăsă să se deschidă în urma ei cu un scârțâit prelung.
