Ploaia cădea în rafale peste strada Primăverii din Brașov când Radu Oprescu a scos valiza soției lui din casă și a aruncat-o în băltoacă, lângă gardul de fier forjat.
Fermoarul s-a spart. Hainele s-au împrăștiat pe asfaltul ud. O cutiuță de lemn, cu bijuteriile de la bunica ei, s-a rostogolit și s-a oprit lângă roata maşinii.
Ileana avea şapte luni de sarcină. Stătea în ploaie, cu mâinile pe burtă, şi nu spunea nimic.
Nu plângea. Nu ţipa. Nu se ruga de el.
Exact opusul la ce se aştepta Radu.
— Am terminat, Ileana. Ieşi din viaţa mea, a zis el, fără să se uite la ea, cu umbrela ţinută ca un scut între ei.
Lângă el, în uşă, stătea Corina. Secretara lui de la firma de contabilitate pe care o deschisese cu doi ani în urmă — firma pentru care, de fapt, banii veniseră tot de la Ileana, de la vânzarea apartamentului ei din Cluj.
— Se descurcă surprinzător de bine, a zis Corina, cu un sâmbure de dispreţ în glas.
Atunci, pe treptele casei, a apărut Marinela, mama lui Radu. Femeia care de patru ani îi repeta Ilenei, la fiecare masă de duminică, că "nu e genul de fată pe care şi-o doreşte o familie ca a noastră".
— Tu n-ai fost niciodată de-a noastră, a zis Marinela rece.
Şi înainte ca cineva să poată reacţiona, a făcut un pas şi a scuipat-o pe Ileana direct în obraz.
Strada a îngheţat. Chiar şi un vecin care tundea gardul vii s-a oprit cu foarfeca în mână. Corinei i-a pierit zâmbetul de pe faţă fără să-şi dea seama.
Ileana şi-a ridicat mâna şi şi-a şters obrazul cu dosul palmei. A privit verigheta de pe deget — aceeaşi verighetă pe care o purta de şase ani, de când Radu abia terminase facultatea şi nu avea nici măcar o maşină pe numele lui.
Apoi a scos telefonul din buzunarul hanoracului.
Nicio urmă de furie. Nicio urmă de panică. Doar o calmă apăsătoare, de gheaţă.
A format un singur număr.
— Tată, a zis ea rar, apăsând fiecare cuvânt. S-a terminat.
O pauză. Ploaia bătea în tabla gardului.
— Vino să mă iei. Adu avocaţii.
Vocea care a răspuns prin difuzor a făcut-o pe Marinela să încremenească pe loc. Culoarea i-a fugit din obraji. Mâna i s-a agăţat de balustrada scărilor.
Pentru că a recunoscut vocea aceea instant.
Radu a râs nervos, cu o veselie forţată.
— Vrei să cred că taică-tău e Victor Ionescu? Omul ăla de la Grupul Transilvania?
Ileana n-a răspuns. A rămas acolo, în ploaie, lăsând apa să-i spele de pe faţă scuipatul şi umilinţa.
Abia atunci Radu a observat ceva ciudat. Mama lui nu râdea. Era albă ca hârtia. Avea aceeaşi expresie pe care o avusese cu ani în urmă, când inspectorii fiscali veniseră nepoftiţi la firma de familie şi plecaseră cu dosare întregi sub braţ.
Şi când vocea de la telefon a vorbit din nou, scurt, câteva propoziţii pe care Radu nu le-a prins bine din cauza ploii, Marinela aproape a căzut în genunchi pe treptele umede.
Pentru că ştia exact cine vine.
Şi, după sunetul de sirene şi motoare care se auzea tot mai aproape, pe bulevardul de la capătul străzii, era limpede un lucru: ajunseseră prea târziu ca să mai schimbe ceva.
Victor Ionescu nu era doar tatăl Ilenei. Era omul care, cu nouă ani în urmă, îi dăduse lui Radu un credit informal de treizeci de mii de euro să-şi pornească afacerea cu contabilitate — bani pe care Radu nu-i mai pomenise niciodată, nici măcar la masa de Crăciun, de parcă îi scoseseră din cer. Şi era, mai nou, omul care deţinea, prin fondul de investiţii al familiei, treizeci şi cinci la sută din acţiunile firmei de contabilitate a lui Radu, cumpărate discret, cu doi ani în urmă, exact ca o asigurare pentru fiica lui.
Maşina neagră a tras în faţa casei în nouă minute. Victor a coborât fără umbrelă, cu paltonul deschis, urmat de doi oameni în costume ude de ploaie — avocatul familiei şi un asistent cu o servietă diplomat.
N-a ridicat vocea. S-a uitat o secundă la Ileana, apoi la fiica lui care tremura, nu de frig, ci de mânia strânsă atâtea luni, apoi s-a îndreptat spre Marinela, care rămăsese încă lipită de balustradă.
— Doamnă Oprescu, a zis el, scoţând din servietă un singur document plastifiat. Ştiţi cumva ce semnătură e aceasta?
Marinela s-a aplecat şi a citit, cu mâna tremurând. Era actul de cesiune a celor treizeci şi cinci la sută din acţiuni, semnat cu doi ani în urmă de Radu însuşi, în schimbul sumei luate ca să salveze firma de la insolvenţă. Nu-i spusese nimic nici mamei lui.
— Asta înseamnă, a continuat Victor calm, că de astăzi fondul meu de investiţii convoacă adunarea generală a acţionarilor. Şi, având majoritate relativă alături de administratorul pe care-l voi numi, firma dumneavoastră de contabilitate intră sub administrare nouă de luni viitoare.
Radu a încercat să spună ceva, dar vocea i s-a stins. Corina făcuse deja un pas în spate, spre maşina ei parcată pe partea cealaltă a străzii, ca şi cum distanţa aceea ar fi putut-o scoate din scenă.
Ileana nu a aşteptat finalul discuţiei despre acţiuni. S-a aplecat, cu grijă, cu burta mare, şi a ridicat cutiuţa de lemn din băltoaca de pe trotuar. A şters-o cu mâneca hanoracului, apoi a strâns-o la piept cu amândouă braţele, ca pe un lucru care trebuia păzit. Apoi, fără o vorbă, i-a dat avocatului tatălui ei telefonul, pe care avea deja fotografiate, de săptămâni, extrasele de cont prin care Radu transferase bani din firma comună către un apartament cumpărat pe numele Corinei, în Poiana Braşov.
Avocatul a notat ceva pe un formular şi a întins mâna spre Ileana.
— Semnezi acum cererea de divorţ şi plângerea pentru abuz emoţional? Sau preferi să aşteptăm până naşte copilul?
— Semnez acum, a zis Ileana, luând pixul.
A semnat pe capota maşinii negre, în ploaie, cu literele ude întinzându-se puţin pe hârtie, dar lizibile.
Radu a mai bâiguit o frază, ceva despre "greşeală" şi "ne putem aşeza la masă să discutăm", dar Victor l-a întrerupt cu o singură propoziţie:
— Fiica mea nu mai discută nimic la masa aceea. De luni, casa asta trece pe rol pentru executare, pentru că e trecută pe numele Ilenei din ziua nunţii — un cadou pe care, cred, nu l-ai citit niciodată în actul de proprietate.
Marinela a încercat să spună ceva despre "respect" şi "familie", dar Ileana s-a întors spre ea şi i-a spus, fără ridicare de ton:
— N-am nevoie de respectul dumneavoastră. Am nevoie doar să nu mai călcaţi în casa asta.
A intrat în maşina tatălui ei, cu cutiuţa de lemn în poală, lăsând în urmă strada tăcută, valiza spartă în băltoacă şi doi oameni rămaşi fără cuvinte în ploaie — unul fără firmă, celălalt fără casă, amândoi fără scuza pe care o repetaseră ani de zile.
