Nu m-a plăcut nimeni la Roșiori. Asta o știu de mic, și n-am nevoie ca cineva să-mi spună altceva acum, la treizeci de ani, când tot orașul crede că știe povestea mea mai bine decât o știu eu.
Mă cheamă Vasile Prundaru. Am fost copilul ăla slab, cu urechile clăpăuge și genunchii ascuțiți, pe care-l chema toată lumea Iepurele, deși numele ăsta nu-mi plăcuse niciodată. Acasă, tata bea tot ce câștiga la atelierul de tâmplărie unde mai apuca să meargă, iar mama devenise o umbră care spăla vase și călca cearșafuri fără să mai vorbească aproape deloc. Încercam să-i spun ceva, seara, când se așeza pe marginea patului cu ochii ațintiți în perete, dar nu ajungeam niciodată la ea. Era plecată în alt loc, undeva unde n-o puteam urma.
La școală n-a fost mai bine. Bâlbâiam puțin, mai ales când mă emoționam sau trebuia să răspund în fața clasei, și asta a fost de-ajuns ca să devin ținta lui Costel Roibu, un băiat înalt, cu mâinile mereu murdare și un râs care-mi îngheța sângele. În fiecare zi găsea ceva nou: îmi arunca ghiozdanul în șanț, îmi punea pioneze pe scaun, mă pălmuia peste ceafă în pauze, în fața tuturor. Nu dureau palmele alea. Durea că toți râdeau și nimeni nu spunea nimic. Nici măcar diriginta, doamna Manolescu, care se prefăcea că verifică ceva în catalog exact în clipa aia.
Citeam ca să supraviețuiesc. Luam de la biblioteca școlii câte trei-patru cărți pe săptămână — Jules Verne, Jack London, reviste vechi de călătorii — și le înghițeam pe sub bancă, sub pătură cu lanterna, chiar și în toaletă, doar ca să fiu lăsat în pace. Visam la insule, la expediții, la un portal care să mă scoată din Roșiori pentru totdeauna.
În ziua aia m-au bătut mai rău ca de obicei. M-am poticnit la tablă pe cuvântul „paralelipiped" și toată clasa a izbucnit în râs. După ore, Costel m-a așteptat în spatele atelierului de reparații auto de lângă școală și mi-a tras un pumn în coaste, apoi altul în față. Nu m-am mai apărat de mult — învățasem că, dacă nu te zbați, se plictisesc mai repede. M-am ghemuit, mi-am acoperit capul cu brațele și am așteptat să se termine.
S-a terminat. Mi-a mai dat un șut și a plecat fluierând. Am rămas întins pe pietriș, uitându-mă la cerul cenușiu, simțind ceva cald și sărat curgându-mi pe buză. N-am mers acasă — acolo mă aștepta tata cu sticla goală și cu vocea ridicată — ci am luat-o spre marginea satului, fără să știu unde mă duc. Picioarele m-au purtat singure pe lângă gardurile șubrede, pe lângă grădinile pustii, până am ajuns la casa aia.
Toată lumea din Roșiori știa de casa bătrânei Ilinca, de pe Dealul Cireșilor. Stătea scândurită de vreo zece ani, de când murise ea, și nimeni nu se apropia — nici cei mai obraznici copii, nici bărbații care nu se speriau de nimic altceva. Se spunea că noaptea se aprind luminile, deși curentul fusese tăiat demult. Se spunea că bătrâna Ilinca tămăduia oamenii cu plante, descânta vitele și ghicea vremea după semne pe care numai ea le știa.
Casa stătea pe deal, parcă privind satul de sus. M-am apropiat. Gardul era prăbușit, urzicile crescuseră cât mine de înalte. Am tras de o scândură bătută în cui la fereastra verandei — era putredă, a cedat ușor — și am mai scos două. M-am strecurat înăuntru, zgâriindu-mă la umăr de un cui ruginit.
Înăuntru era liniște și uscăciune. Mirosea a praf, a pelin uscat, a mentă, a sunătoare — un buchet întreg de plante — și dedesubt, ceva cald, ceva care ținea de casele unde a trăit multă lume, unde s-a iubit și s-a suferit. Mobila stătea la locul ei, ca și cum ar fi așteptat pe cineva. Pe masă, o față de masă cu cocoși brodați, îngălbenită de vreme. Pe pereți, fotografii în rame de lemn — oameni sobri în haine de altădată, o femeie cu chip blând. Probabil chiar Ilinca, despre care se șoptea atâta prin sat.
Podeaua scârțâia sub tălpi. M-am așezat pe o canapea veche, mirosind a praf, și am plâns fără să știu de ce. Ca și cum aș fi mers prin gheață luni întregi și, deodată, aș fi ajuns la o sobă caldă.
Am început să vin în fiecare zi. La-nceput doar stăteam, citeam cărțile aduse de la bibliotecă, nimeni nu mă lovea, nu mă striga, nu râdea de mine. Doar vântul în horn și porumbeii pe pod. Apoi am început să curăț — mai întâi timid, apoi tot mai hotărât. Am măturat, am șters praful. Casa devenea locuibilă și simțeam cum se topește ceva înghețat în mine de multă vreme.
Într-un scrin am găsit lucrurile bătrânei: scrisori, felicitări îngălbenite, caiete cu rețete — ciorbă de fasole, plăcintă cu dovleac, murături — cu însemnări pe margine, gen „nu economisi la mărar" sau „sare — două vârfuri de cuțit, nu mai mult". Și un caiet gros, legat în mușama, cu colțurile tocite de atâta răsfoit. Un jurnal.
Ilinca îl ținuse aproape toată viața, cu un scris colțuros, cu cerneală albastră sau neagră, uneori tăcând luni întregi, alteori scriind pagini întregi deodată, de parcă vorbele nu-i mai încăpeau înăuntru. Am citit greu la-nceput, apoi m-am obișnuit. Și cu cât citeam mai mult, cu atât înțelegeam mai bine: femeia asta pe care n-o cunoscusem niciodată îmi vorbea mie, peste timp.
Scria despre lucruri la care nu mă așteptam. Nu despre gospodărie și vreme, ci despre suflet. Despre cum, la șaptesprezece ani, cu cozile lungi și inima plină de speranțe, fusese măritată cu un gospodar bogat, mai mare cu cincisprezece ani, care o vedea mai degrabă slugă decât soție. Despre cum îl iubise toată viața pe altul — un învățător tăcut din sat, cu mâini blânde și ochi triști, care-i citea din Eminescu, apoi plecase la Cluj și nu se mai întorsese, nici măcar o scrisoare nu-i trimisese. Cum îl așteptase — un an, doi, cinci, zece. Cum se trezea noaptea la zgomot de pași și credea de fiecare dată: el e, s-a întors. Și de fiecare dată se înșela.
Cum îi născuse copii bărbatului, gândindu-se la celălalt. Cum îi crescuse, cum ținuse gospodăria de dimineață până seara, iar înăuntru era un gol imens, ca o fântână părăsită. Scria cum zâmbea în fața lumii și plângea noaptea în pernă. Cum îmbătrânise, cum îl îngropase pe soț, cum își petrecuse copiii la oraș și rămăsese singură în casa asta. Copiii veneau o dată pe an, dormeau o noapte și plecau. Ea rămânea. Vorbea cu casa — da, cu voce tare. Îi cerea sfat. Se plângea de dureri de spate și de singurătate. I se părea că ferestrele îi răspund, cu scârțâitul podelelor, cu vuietul vântului în horn, cu bătaia obloanelor.
„Nimănui nu-i spun asta, scria ea pe una din ultimele pagini, cu mâna tremurândă. Sunt străină pentru toți. Străină și pentru mine. Doar casa asta mă ține. Doar ea e a mea. Aici pot să tac și nimeni nu mă judecă. Nu mai știu unde mă termin eu și unde începe casa. Suntem una. Copiilor nu le va trebui, dar nu-i vina lor. Ei au viața lor. Casa are pe-a ei. Iar dacă citești rândurile astea, înseamnă că ești noul stăpân. Bun venit, drag necunoscut. Trăiește."
Am citit și am plâns, cu lacrimile căzând pe pagini, ștergându-le cerneala, și le ștergeam speriat cu mâneca, temându-mă să nu stric caietul. Mi-am strâns genunchii la piept și am rămas așa multă vreme, cu caietul deschis pe covor, ascultând cum bate vântul în horn. Ilinca așteptase la fereastra asta, poate în locul unde stăteam eu acum. Mama mea aștepta, seară de seară, altceva, tot pe marginea unui pat, tot cu ochii în gol. Am întors pagina cu grijă, ca și cum aș fi putut trezi pe cineva.
Am continuat să vin. Nu doar ca să mă ascund. Am început să am grijă de casă cu bună știință, cu sentimentul că fac ceva important. Am plantat mușcată într-un ghiveci gol de pe pervaz. Am spălat geamurile. Am reparat ușa strâmbă, cum m-am priceput, dar acum se deschidea fără scârțâit. Am găsit într-o șură o cutie de vopsea albastră și am vopsit rama ferestrelor, subțiată cu ulei de in, cum mă învățase bătrânul Ghiță de peste drum. Culoarea a ieșit senină, ca cerul de vară.
Vecinii vorbeau: Iepurele umblă la casa bătrânei. Unii ziceau că e nebun — tatăl bea, ăsta vorbește cu casele. Alții mă compătimeau. Mie mi-a fost tot una.
Au trecut anii. M-am făcut tâmplar, nu la oraș, ci chiar acolo, la Ghiță, care se pricepea la orice, de la un scaun rupt la un tractor stricat. Bătrânul m-a privit multă vreme, apoi mi-a zis, mormăind: „Bine, hai, vino. Vedem ce iese din tine." A ieșit ceva. Aveam simțul lemnului. Mâinile știau singure cum să țin rindeaua, sub ce unghi să bat un cui, cum să potrivesc scândură lângă scândură, fără crăpătură.
Am reparat casa cu mâinile mele. Am întărit fundația, am schimbat câteva scânduri putrezite, am renovat soba, cu sfaturi de la un sobar bătrân din satul vecin, care nu mai lucra pentru nimeni, dar a acceptat să mă îndrume. Casa a prins viață. Seara, ferestrele luminau cald. Din horn ieșea fum. Lumea se mai uita ciudat: Prundaru cel bătut, Iepurele, locuiește singur în casa aia. Ciudat băiat. Apoi s-au obișnuit. Au început să vină la mine — cui să-i repar un gard, cui să-i cioplesc niște rame, cui să-i schimb scândurile de la prispă. N-am refuzat pe nimeni. Luam puțin, lucram cu grijă, fără grabă. Satul m-a primit, în cele din urmă. Nu mai eram Iepurele. Eram Vasile. Meșterul.
La douăzeci și cinci de ani am găsit în pod un acordeon vechi, uitat sub o cârpă, cu foalele rupte și clapele înțepenite. Trebuie să fi stat acolo zeci de ani. L-am coborât cu grijă, ca pe un copil bolnav. L-am examinat. Multă treabă. Dar mă obișnuisem, munca nu mă mai speria. M-am apucat să-l demontez piesă cu piesă, arc cu arc. Am lipit foalele cu clei special. Am acordat vocile, învățând de pe internet — telefonia mobilă ajunsese și la noi în sat, în sfârșit. Și s-a dovedit că am ureche muzicală, iar acordeonul cânta.
Seara mă așezam pe prispă și cântam. La-nceput stângaci, cu un deget-două, melodii simple din copilărie. Apoi tot mai bine, tot mai complex. Ieșeau oamenii din case, ascultau. Câinii nu mai lătrau. Chiar și vântul parcă se oprea, greierii tăceau. Cântam ce-mi ieșea din piept — melodii care se compuneau singure, ca și cum cineva mi le șoptea la ureche. Câteodată triste, ca ploaia de toamnă. Câteodată vesele, de dat din picioare. Cântam pentru casă, pentru Ilinca. Pentru mine cel de treisprezece ani, bătut, cu buza spartă, care se strecurase odată printr-o fereastră spartă și găsise aici mântuire.
Au mai trecut ani. Am împlinit douăzeci și opt. Mă întărisem, umerii mi se lățiseră, mâinile prinseseră mușchi de la lucrul cu lemnul. Urechile nu mai păreau atât de mari, chipul se aliniase, căpătase o frumusețe liniștită, sigură pe sine. Priveam drept, fără frică. Trăiam tot singur, iar femeile de pe bănci vorbeau: e vremea să se-nsoare, până când o să stea holtei. Nu mă grăbeam. Îmi era bine singur.
Într-o seară de vară, la-nceputul lui iulie, cu cerul înalt și limpede, în timp ce cântam pe prispă ceva anume de suflet, s-a apropiat de poartă o femeie. Sau, mai bine zis, o fată — cel mult douăzeci și cinci de ani. Slabă, mică de statură, cu părul negru prins într-un coc neglijent din care scăpau șuvițe. Îmbrăcată orășenește — blugi, o geacă subțire — dar hainele se vedeau purtate, nu noi. În mâini avea un cufăr mic cu rotile și o geantă pe umăr. Fața palidă. Ochii însă vii, căprui, cu scânteieri aurii. Ochi care văzuseră multe și trecuseră prin multe.
Am oprit cântecul.
Se numea Ana Costea și zicea că e nepoata Ilinciai, fiica singurului fiu care plecase la Cluj și murise acum doi ani, într-un accident de mașină pe centura orașului. Venise cu un plic găsit printre hârtiile tatălui ei — un act vechi de proprietate, netrecut niciodată pe numele nimănui, pentru că bătrânul plecase și n-avusese curaj să se întoarcă și să lămurească lucrurile cu satul. Ana rămăsese fără serviciu, fără chirie plătită, cu un copil de trei ani lăsat pentru o săptămână la o vecină din Cluj, și venise ultima să vadă dacă mai are ceva pe lumea asta care să fie al ei.
Stătea în poartă și se uita la casa aia vopsită albastru, la ferestrele luminate, la mine cu acordeonul în brațe, și nu-i venea să creadă. Mi-a spus, cu vocea gata să se frângă, că a bătut de trei ori la ușă înainte să-și dea seama că înăuntru locuiește cineva, și că nu știe ce să facă, pentru că actul spune că e a ei, dar casa asta parcă e a mea de-atâta grijă câtă am pus în ea.
Am pus acordeonul jos. I-am spus să intre.
N-am mințit-o și n-am ascuns nimic. I-am arătat jurnalul Ilinciai, cu paginile pătate de lacrimile mele de copil. I-am povestit tot — fereastra spartă, bătăile de la Costel, nopțile petrecute pe canapeaua aia veche, mușcata din pervaz, soba refăcută cu mâna mea. A răsfoit caietul cu degetele tremurând, oprindu-se la fiecare pagină pătată de cerneală ștearsă, și a plâns tăcut deasupra lui, iar eu mi-am dus mâna la ochi de la vârsta aia de treisprezece ani.
N-am luptat pentru casă. Am dus-o la primăria din Roșiori a doua zi și am cerut chiar eu să se facă lucrurile după lege: actul de proprietate era pe numele Anei, iar eu n-aveam nicio hârtie care să mă îndreptățească la nimic, doar zece ani de muncă pusă într-o casă care nu fusese niciodată a mea pe hârtie. I-am spus notarului să treacă totul curat, pe numele ei, fără drept de uzufruct pentru mine, fără nicio pretenție. Ana a vrut să-mi plătească pentru reparații — a calculat, cu carnetul de bani strânși pentru chirie, o sumă de nouă mii de lei, tot ce avea la ea. Am refuzat banii.
I-am cerut altceva: să rămânem amândoi acolo, ea cu fetița, eu în odaia din pod pe care mi-o făcusem atelier, până își găsește de lucru la Roșiori sau se hotărăște ce vrea să facă mai departe. Nu ca musafir. Ca om care ajută la ceva ce, oricum, îi aparținea inimii lui de zece ani.
A acceptat. Săptămâna următoare a adus-o pe fetiță, Ilinca o cheamă — Ana i-a pus numele bunicii chiar înainte să afle de mine, de casă, de tot. Acum, când vin acasă seara de la atelierul lui Ghiță, ferestrele sunt luminate de altă mână decât a mea, și pe prispă găsesc jucării de plastic, și mușcata din pervaz e udată de cineva care nu sunt eu. Costel Roibu m-a văzut acum o lună la magazinul din centru, cu Ilinca cea mică de mână, și mi-a dat bună ziua, stânjenit, fără să mai încerce vreo glumă. I-am răspuns normal, așa cum răspunzi oricui.
Seara mai cânt pe prispă. La fereastră stă Ana, cu o cană de ceai aburindă între palme, iar Ilinca cea mică bate din palme de fiecare dată când melodia se învârte spre ceva vesel. Las acordeonul să respire o clipă, apoi reiau firul cântecului exact de unde l-am lăsat.
