Când m-a sunat Corina să-mi spună că am uitat pisica în apartament, prima mea reacție a fost să râd. Nu era pisica mea. Era a Deliei.
Acum două zile, la ora șase dimineața, am ieșit din blocul din Cartierul Manăștur, din Cluj-Napoca, cu două genți sport și cheile mașinii în buzunar. Nu m-am uitat înapoi la fereastra de la parter. Nu pentru că nu-mi păsa – pentru că, dacă m-aș fi uitat, poate n-aș mai fi plecat, și trebuia să plec.
Aveam treizeci și patru de ani, lucram ca instalator de sisteme de încălzire, și trei ani stătusem cu Delia într-un apartament cu chirie de două camere, plătit pe jumătate de fiecare. Contractul era pe numele ei, pentru că ea găsise anunțul, dar chiria – o mie opt sute de lei lunar – o dădeam amândoi, cincizeci-cincizeci, în fiecare zi de întâi.
Motanul apăruse cu un an în urmă, un ghemotoc portocaliu găsit lângă tomberoane, în spatele blocului. Eu l-am adus în casă, învelit în geaca mea de lucru, pentru că Delia era la salon și nu putea să vină să-l ia. L-am hrănit cu lapte dintr-o seringă fără ac, pentru că era prea mic să mănânce singur. L-am numit Portocală, pentru că nu m-am gândit la nimic mai original la unu noaptea.
Și-atunci de ce am plecat fără el?
Pentru că în ultimele trei luni, de fiecare dată când mă întorceam de la muncă, găseam apartamentul gol și un bilet pe frigider: "Am plecat la mama, revin duminică." Sau la sora ei. Sau la o prietenă. Găseam facturi neplătite și o cutie de anticoncepționale pe care nu mai știam dacă o folosea sau nu. Găseam tăcerea aia grea, în care nu mai întrebam nimic pentru că răspunsurile mă speriau mai tare decât întrebările.
Cu o săptămână înainte să plec, i-am spus direct: "Delia, ori vorbim, ori mă mut." Mi-a răspuns că are nevoie de spațiu. Am înțeles asta ca pe un răspuns. Am plecat la fratele meu, în Florești, cu gândul că, dacă lucrurile chiar se termină, mai bine ies eu din ecuație curat, fără scandal, fără să trântesc uși.
Numai că am uitat un lucru esențial: Portocală era, de fapt, mai mult al meu decât al ei. Eu îl hrăneam dimineața, eu îi schimbam nisipul, eu îl duceam la veterinarul de pe strada Fabricii când avea febră. Delia îl mângâia seara, la televizor, și atât.
M-am gândit că o să-l ia ea în grijă. Am plecat cu ideea asta liniștitoare, ca să nu mă doară prea tare plecarea.
Corina, vecina de la etajul unu, m-a sunat pe numărul pe care i-l lăsasem cu un an în urmă, când am ajutat-o să care un frigider pe scări. Mi-a spus că o fată de la parter, care tocmai se mutase în bloc, bate de două zile la ușa Deliei pentru că motanul stă lipit de geam și pare disperat. Mi-a spus că Delia nu mai vine acasă de trei zile.
Am simțit un ghimpe în stomac, genul acela de frică rece care nu are legătură cu tine, ci cu cineva pentru care ești încă responsabil chiar dacă ai plecat.
Am condus înapoi în Manăștur în after-amiaza aia de treizeci și unu decembrie, cu ninsoare măruntă și artificii sporadice pocnind deja pe undeva, deși mai erau ore bune până la miezul nopții. Am parcat strâmb, cu două roți pe trotuar, lângă un Dacia Logan ruginit care sta acolo de când mă știu.
Fata de la parter – Raluca, așa mi-am dat seama mai târziu că o chema – stătea în fața ușii noastre, cu geaca descheiată peste pijama, cu părul prins într-un coc strâmb, ținând în brațe o pungă de la Mega Image cu conserve de ton. Se pregătea, cred, să spargă geamul dacă tot nu răspundea nimeni.
M-a privit ca pe un intrus. "Dumneavoastră cine sunteți?"
"Locuiesc aici. Sau am locuit."
Am descuiat cu cheia mea, pe care n-am predat-o niciodată, pentru că nimeni nu mi-a cerut-o înapoi. Mirosul din apartament m-a lovit înainte să apuc lumina – a nisip nespălat, a gunoi neridicat, a ceva stricat lăsat pe blat. Portocală a sărit de pe pervaz și mi s-a agățat de picior, torcând atât de tare încât tremura tot.
Delia nu era acolo de patru zile, cel puțin, judecând după cutia de lapte expirată de pe masă și după ziarul de treizeci decembrie neatins lângă ușă. Pe frigider era un bilet nou: "Plec la Sibiu cu Andrei P. Am nevoie de o pauză de la tot. Ai grijă de tine." Nu scria un cuvânt despre motan.
Andrei P. era fostul ei coleg de la salon, cel despre care îmi jurase de zeci de ori că "suntem doar prieteni".
Raluca stătea în prag și nu spunea nimic, dar am văzut cum se uita la punga de conserve din mâinile ei, la felul cum o strângea, și mi-am dat seama că venise pregătită să adopte un animal străin, într-un apartament străin, în ajun de An Nou, pentru că nimeni altcineva n-o făcuse.
I-am mulțumit. Ea a ridicat din umeri și a spus doar: "Nu puteam să-l las așa." A plecat înapoi la ea, fără să mai întrebe nimic despre povestea din spate, ceea ce mi s-a părut, ciudat, mai onest decât orice altă reacție aș fi primit de la cineva care voia detalii.
M-am așezat pe podeaua bucătăriei, cu Portocală în brațe, și am sunat-o pe Delia. A răspuns a treia oară.
Nu i-am cerut explicații despre Andrei P. Nu am ridicat vocea. I-am spus un singur lucru: că a doua zi vin cu o cutie de transport și iau motanul, hrana lui, litiera și tot ce mai are, și că nu mai discutăm despre asta la telefon. Ea a spus ceva despre "măcar puteai să aștepți să vorbim normal", iar eu i-am răspuns că am așteptat trei luni, iar acum nu mai era vorba despre noi doi, ci despre o ființă vie pe care o lăsase patru zile fără mâncare.
Pe treizeci și unu decembrie, la ora unsprezece seara, am dus contractul de închiriere al apartamentului din Manăștur – cel pe numele Deliei, dar cu semnătura mea pe actul de garanție – la administratorul blocului, un domn pensionar de la etajul trei, și i-am spus că renunț la partea mea din depozitul de garanție, opt sute de lei, în schimbul dreptului de a lua motanul chiar în seara aia, fără să mai aștept vreo predare oficială de chei. A fost de acord fără să clipească; probabil auzise deja povestea de la Corina.
Am dus cutia de transport, litiera, o pungă cu granule și pe Portocală, care torcea neîntrerupt, în mașină, și am plecat spre Florești, la fratele meu, unde aveam de gând să stau până găseam ceva stabil.
Am trecut pe la Raluca înainte să plec din bloc, să-i las o cutie de bomboane de la Cofetăria din colț, de mulțumire. Mi-a deschis în același pijama, cu televizorul dat la focul de artificii de la Cluj Arena. Nu am rămas mult – poate două minute. I-am spus doar că motanul are acum casă. Ea a zâmbit și a închis ușa.
La miezul nopții, în bucătăria fratelui meu, cu artificiile bubuind afară pe geam, Portocală dormea ghemuit lângă un pahar cu șampanie pe care nu-l bea nimeni. Nu mi-a părut rău de apartamentul din Manăștur, nici de cei opt sute de lei lăsați administratorului. Mi-a părut rău doar de un lucru: că fusese nevoie de o fată străină, la parter, ca să observe ce eu, plecând, aproape că am lăsat să se piardă.
