M-am gândit mult dacă să scriu asta, dar am nevoie să audă cineva și partea mea, nu doar ce spune Ioana despre mine în familie.
Sunt Robert, am 27 de ani, locuiesc în Cluj-Napoca de aproape doi ani, de când m-am mutat cu Ioana într-un apartament cu două camere pe strada Fabricii. Am lucrat șapte luni ca operator la un depozit de lângă Someșeni. Program de doisprezece ore, șef care mă suna și în ziua liberă să vin "doar două ore, e urgent". Am plecat. Nu m-am gândit atunci că plecarea aia avea să devină subiectul principal la fiecare masă de duminică din familia Ioanei.
Am zis să mă apuc de curierat. Mi-am dorit ceva unde nu răspund la nimeni, unde programul e al meu. Am găsit un Honda SH la mâna a doua, un tip din Florești îl vindea pentru că pleca în Germania. Ioana mi-a dat banii — 2500 de euro, adevărat, nu neg — și ne-am dus împreună la notar pentru actele de transfer. Ea era entuziasmată atunci. Chiar era.
Ce nu se vede din exterior e câte platforme de livrare mi-au respins contul în primele săptămâni pentru că zona era "suprasaturată". Am mers cu motorul degeaba, am făcut kilometri să învăț rutele, am stat la coadă la puncte de livrare unde nu mai era nimic de ridicat. Mama Ioanei crede că am stat pe canapea trei luni. Eu am stat pe canapea o dimineață de marți, pentru că nu dormisem — livrasem până la două noaptea și primisem un mesaj că platforma îmi suspendă contul pentru "rată de anulare prea mare". Nu am zis asta atunci pentru că nu m-a întrebat nimeni cum a fost noaptea, doar de ce nu sunt îmbrăcat.
Da, am cerut bani pentru bere de câteva ori. Nu mă mândresc cu asta. Dar nu era eu care întindeam mâna — Ioana îmi zicea "hai, ies eu cu tine, plătesc eu, ai nevoie și tu să te vezi cu lumea". Nu am forțat-o niciodată. Poate ar fi trebuit să refuz. N-am refuzat.
Ce m-a rănit cu adevărat a fost ziua aia de sâmbătă când mama ei a văzut o poză de la terasa din Piața Muzeului și a sunat-o pe Ioana acuzator, de parcă aș fi furat banii de pe masă. Nu știe că în seara aia tocmai aflasem că platforma îmi datora bani din trei săptămâni pe care nu mi i-a virat din cauza unei erori de cont, și Ioana a zis "hai să bem ceva, nu te mai gândi la asta azi". A fost decizia ei. Am acceptat-o pentru că eram epuizat de atâta luptă cu o aplicație care nu funcționa.
Marțea aia când a venit doamna Elena fără să anunțe — da, eram în chiloți pe canapea, cu telefonul în mână. Dar nu jucam. Verificam ruta pentru după-amiază, pentru că dimineața nu fusese nicio comandă în zonă. I-am spus adevărul: "Nu au fost comenzi, n-are rost să merg să ard benzină degeaba." Ea a auzit "nu am chef de muncă". Eu am auzit-o pe ea judecând fără să întrebe cât gaz mai aveam în rezervor sau cât plătisem eu din buzunar pentru revizia motorului cu o lună înainte.
Când proprietarul apartamentului a dat termenul de cinci zile, am înțepenit. Nu pentru că nu-mi păsa de Ioana, ci pentru că am realizat cât de rău arătam eu în povestea asta, chiar dacă în capul meu fiecare pas avusese o explicație. Am mers la mama ei cu Ioana, și când m-a întrebat direct — "câți bani ai băgat tu în chiria asta în șase luni?" — nu am avut un răspuns pe care să-l pot spune cu voce tare. Am zis "problemele noastre financiare sunt private" pentru că orice cifră reală m-ar fi făcut de rușine în fața ei, și rușinea aia era prea grea în ziua respectivă.
Când a spus "vindeți motorul și plătiți chiria", am reacționat urât, recunosc. Am zis că motorul e singurul meu mijloc de lucru. Dar adevărul e mai complicat: motorul era și singurul lucru care mai părea al meu, singurul lucru pe care nu-l pierdusem încă. Ioana m-a apărat, a zis că fără el n-am nicio șansă să mă redresez. Cred că avea dreptate, dar înțeleg acum că apărarea aia a costat-o enorm — atât cu mama ei, cât și, până la urmă, cu mine.
Mama ei a propus ca Ioana să vină acasă, singură, fără mine. Ioana a plâns. Eu am zis, furios, că folosește banii ca să ne despartă. Poate am zis-o pentru că mi-era frică — dacă Ioana pleca acasă la mama ei, rămâneam singur cu un motor, un contract de închiriere pe care nu-l semnasem eu și o rușine pe care n-o puteam plăti cu nimic.
Două zile mai târziu, Ioana i-a cerut mamei sale un credit pe numele ei ca să acopere cele trei chirii restante și — asta am aflat abia atunci, de la ea, în bucătărie, cu geanta de cumpărături încă pe masă — și datoria de pe cardul de credit pe care o ținea ascunsă și de mine. Mama ei a spus "nu". Ferm.
Ce s-a întâmplat după aia s-a petrecut într-o joi seara, în apartamentul de pe Fabricii, cu cutii de mutare pe jos și proprietarul, domnul Pop, așteptând pe hol cu un contract de reziliere în mână. Ioana intrase deja în bucătărie cu o mapă albastră sub braț — actele motorului, factura de la Florești, contractul de notar. Eu stăteam lângă fereastră, cu telefonul în care aplicația de curierat îmi arăta, pentru prima săptămână din ultimele trei luni, un venit real: 640 de lei, din nouă livrări făcute în două zile, de când mă apucasem serios, de frică.
Ioana a pus mapa pe masă. A deschis-o. A scos contractul de vânzare al motorului și mi l-a împins spre mine.
— Semnează, a zis. Îl vând lui Andrei, colegul meu de la birou, mi-a dat deja avans, trei mii de lei. Restul de bani, plus ce ai câștigat tu săptămâna asta, acoperă chiriile și cardul.
Am privit contractul. Am privit-o pe ea. Domnul Pop a bătut din nou în ușă, întrebând dacă e gata cheia veche.
— E singurul lucru care mai era al meu, am zis, dar mai încet decât credeam că o să spun.
— Nu, Robert. E singurul lucru pe care l-am plătit eu și pe care tu l-ai folosit ca scuză de trei luni. Am nevoie de casă mai mult decât ai tu nevoie de motor.
Nu am mai avut ce răspunde. Am semnat. Andrei a venit a doua zi cu banii cash, într-un plic maro, iar Ioana i-a numărat pe masa din bucătărie, lângă cutia cu resturi de cafea instant, singurele bani pe care mai reușise să-i pună deoparte fără să-i cheltuim.
Am plătit cele trei chirii restante și cardul. Ioana a rămas în apartament, singură, cu un contract nou pe numele ei și o listă de cheltuieli scrisă de mână, lipită pe frigider. Eu m-am mutat la un coleg din Mănăștur, cu un rucsac și cu ce mai rămăsese din venitul săptămânii. Nu ne-am mai despărțit oficial în ziua aia — s-a întâmplat de la sine, în tăcerea de după ce ușa apartamentului s-a închis în urma mea.
Nu spun că mama ei a greșit refuzând creditul. Spun doar că, din locul de unde am privit eu lucrurile, fiecare zi părea o explicație rezonabilă, până când toate explicațiile alea, puse cap la cap, au ajuns să coste o femeie de 26 de ani aproape tot ce economisise. Motorul rulează acum șaisprezece kilometri pe lună, cât face Andrei drumul până la birou și înapoi. Eu am găsit, în sfârșit, un loc unde plătesc chiria din banii mei.
