Stăteam în sufragerie, cu punga de gunoi desfăcută lângă picioare, și mă uitam la raftul gol din dulap.
— Unde mi-e cămașa cu motive populare? Cea pe care mi-a dăruit-o mama de ziua mea de treizeci de ani.
Soacra nici măcar nu s-a întors de la aragaz. Amesteca ceva în oală și a ridicat din umeri:
— Aia cu pata de la guler? Am aruncat-o. Se vedea prin ea, era ca o pânză de păianjen. Și oricum, cine mai poartă așa ceva azi? Doar la sărbătoarea satului.
Mi s-a făcut cald deodată, deși afară era octombrie și de la fereastră venea un curent rece. Cămașa aceea nu era veche. Mama o cususe cu mâna ei, cu goblen, stătuse peste jumătate de an serile la ea. O purtasem la botezul celui mic, iar Bogdan îmi spusese atunci că în ea semăn cu adevărata mea persoană.
— Mi-ați aruncat lucrul fără voia mea? am întrebat, și vocea mi s-a frânt, de parcă mi s-ar fi înfundat un ciob în gât.
— Nu "ați", ci mama, a corectat-o ea. Și am făcut ordine. Că tu tot cari lucruri în casă ca o coțofană. Ar trebui să-mi mulțumești.
Atunci încă nu știam că nu era vorba despre cămașă.
Domnișoara Fănica, așa cum insista să i se spună, se mutase la noi în martie. Apartamentul ei din Berceni fusese vândut, pentru că blocul urma să fie demolat, iar banii primiți drept despăgubire ajunseseră doar cât să acopere restanțele la întreținere și să pună deoparte ceva pentru zile negre. Bogdan venise atunci în bucătărie, se așezase în fața mea și învârtise mult în mână ceașca cu ceaiul neterminat.
— E temporar, spusese. Mama n-are unde să stea. Șase luni, maximum. Găsesc eu o soluție.
Am fost de acord. Pentru că cum să refuzi, când omul are șaizeci și șapte de ani și a rămas singur? Așa am fost crescută: pe cei bătrâni nu-i lași. I-am spus: ne descurcăm.
Prima lună a fost suportabilă. Gătea ciorbă, îl lua pe Matei de la școală, i-a cusut odată un nasture la palton lui Bogdan. Mă bucuram chiar: mirosea a mâncare în casă, copilul supravegheat. Apoi a început.
Mai întâi a dispărut espressorul meu. Într-o dimineață mă trezesc — blatul gol, iar în dulap era un ibric pe care nu-l văzusem niciodată.
— Cafeaua de la aparat nu-i cafea, e chimicale, mi-a explicat soacra. Îți fac eu cafea adevărată, cu spumă.
Am tăcut. Apoi mi-a rearanjat toate vasele din bucătărie, pentru că "la tine nu-i nimic pus omenește". A aruncat borcanele cu cereale, pentru că le expirase termenul de o săptămână — deși știam sigur că orezul acela era bun. A început să lase bilețele pe frigider: "Cumpără smântână, nu iaurturi", "Spală geamul din dormitor", "Nu-i da lui Matei bani de covrigi".
Cel mai rău era că Bogdan nu vedea nimic din toate astea. Sau se prefăcea că nu vede.
— E bătrână, trebuie să aibă ceva de făcut, zicea el când încercam să vorbim.
— Și eu? Eu trebuie să întreb în propria mea casă unde pot pune pâinea?
Într-o seară m-am întors de la muncă mai târziu decât de obicei — mă reținuse o ședință. Intru — pe hol e întuneric, doar din bucătărie vine lumină. Matei stă la masă, în fața lui o farfurie cu lapte cu orez. Iar el face alergie la lapte, toată lumea din casă știa asta. Stătea palid, învârtea lingura prin farfurie, iar ea stătea deasupra lui și îl privea fix.
— V-am spus că nu pot, zice încet băiatul.
— Pe vremea mea copiii mâncau ce li se dădea, nu se alintau. Nu ți se întâmplă nimic.
Am luat oala de pe aragaz și am turnat pur și simplu laptele cu orez la chiuvetă. Cu tot cu cocoloașe. Soacra s-a făcut albă la față.
— Acum nici să-mi hrănesc nepotul nu mă mai lăsați?
— Matei are alergie. Vi s-a spus de opt ori.
— Inventați boli ca să-i otrăviți copilul cu pastile. Lapte cu orez normal, făcut din lapte normal — ce poate să pățească?
Matei se uita când la ea, când la mine, cu ochii mari. L-am luat de mână și l-am scos din bucătărie. A dormit noaptea aceea la noi în cameră, pe fotoliul extensibil.
Iar dimineața am descoperit că din sertar dispăruseră bijuteriile mele. Inelul de la o prietenă, adus tocmai din Bran, și lănțișorul de argint — de la bunica mea, singurul lucru rămas de la ea. Soacra mi-a spus că le-a dus la biserică, pentru că "e păcat să porți așa ceva, strălucește ca la circ".
Atunci ceva s-a stins în mine. Pur și simplu s-a stins, așa cum se descarcă brusc telefonul. Am încetat să mai țip. Am încetat să mai explic. Am luat geanta cu acte, l-am urcat pe Matei în mașină și am plecat la sora mea, în Militari.
Bogdan a sunat seara. Vocea îi era derutată.
— Ce faci? Unde ați luat pătura și perna?
— Nu mă întorc cât timp mama ta locuiește în apartamentul nostru. Alege. Sau îi găsești o locuință separată — sunt cămine pentru pensionari, sunt case de bătrâni, orice. Sau eu cu Matei rămânem aici.
— Ți-ai ieșit din minți? E mama mea!
— Iar eu sunt soția ta. Și se pare că pentru tine asta e un cuvânt gol.
S-a supărat. A spus că îl pun într-o situație în care nu am dreptul să-l pun. Dar după două zile a venit el însuși. S-a așezat în bucătăria surorii mele, cu privirea în podea.
— Mama, de când ai plecat, umblă și spune că ai alungat-o din casă.
— Eu am plecat. Eu, nu am alungat-o eu pe ea.
— Înțeleg totul. Dar cum s-o dau afară? E totuși mama mea.
Am scos din geantă niște listinguri. Le pregătisem dinainte: cinci cămine de bătrâni din București. Le-am întins evantai pe masă, ca pe niște cărți de joc. Două mii opt sute de lei pe lună — cu pensia ei și cu ce puteam noi să adăugăm, ieșea suma. Sau o cameră la un cămin de stat pentru vârstnici, din Drumul Taberei — o mie două sute. De stat, fără lux, dar un acoperiș deasupra capului.
— Alege, am repetat. Nu eu. Tu. Că eu am ales deja: nu mai locuiesc într-o casă unde sunt scuturată zilnic ca un boarfe nefolositoare.
Bogdan s-a uitat mult la hârtiile alea. A învârtit o foaie în mână, a întors-o, a studiat-o, de parcă acolo ar fi fost ceva scris printre rânduri. Apoi a oftat și a spus:
— Primul. Din Titan. Am fost acolo.
S-a dovedit că fusese. S-a dovedit că mai fusese acolo cu o săptămână înainte și se uitase la camere. Doar tăcuse: poate spera că totul se va rezolva de la sine.
— De ce nu mi-ai spus imediat?
— Mi-a fost frică că mama n-o să mă ierte.
N-am răspuns nimic la asta. M-am uitat la umerii lui căzuți, la cum punea actele înapoi în mapă, și mi-a fost milă de el. Și furie, și milă — cumva simultan. Pentru că mi se părea că abia acum înțelesese: viața nu poate fi împărțită în "mama" și "soția" astfel încât amândouă să fie mulțumite. La un moment dat trebuie să spui cu voce tare pe cine alegi de fapt.
Soacra s-a mutat în Titan în prima zi din decembrie. Bogdan i-a cărat el însuși valizele, i-a agățat perdelele în cameră, i-a dus cu taxiul o comodă veche. Stătea pe hol, ținând în brațe un ghiveci cu mușcată. Când am venit să-mi iau rămas bun, s-a uitat prin mine și l-a întrebat pe fiu-său dacă nu trage curent acolo.
— Mamă, o să fie bine. O să venim în vizită.
A ridicat din umeri. Vedeam că nu plângea — dar nici nu știa să ceară. Nu din mândrie. Ci pentru că pur și simplu nu înțelegea pentru ce ar trebui să ceară iertare. Doar "făcuse ordine". Doar "voise binele". Simplu, în lumea ei era loc pentru o singură ordine — a ei.
N-am vrut să sufere. Nici acum nu vreau. Dar nu-i mai dau cheile de la viața noastră. Nici "pentru orice eventualitate", nici "să treacă să ude florile", nici să ne viziteze cât timp lipsim.
A trecut deja mai bine de jumătate de an. Cămașa nu mi-a înapoiat-o nimeni, nici lănțișorul, nici inelul. Am găsit în arhiva de fotografii de pe telefon niște poze vechi și am comandat la o meșteriță o cămașă asemănătoare, de amintire. Nu chiar aceeași, desigur. Dar cu același model pe mâneci, doar mai nouă și fără nicio urmă de mână străină.
Când mergem în vizită la domnișoara Fănica în Titan, intru în cameră, pun pe masă ce am adus — o budincă de casă, fructe, uneori un cozonac copt chiar de mine, pentru ea. Bem ceai. Matei îi povestește despre școală, iar ea ascultă și din când în când zâmbește.
Apoi strâng vasele, spun "la revedere" și ies. Închid ușa. În buzunar — cheile mele. Doar ale mele.
