Ilona Marinescu avea patruzeci și unu de ani și un atelier de vulcanizare pe Șoseaua Pantelimon, moștenit de la tatăl ei. Nu l-a primit cadou — l-a plătit în rate timp de patru ani, câte o sută cincizeci de lei din fiecare cauciuc pe care îl schimba ea însăși, pentru că pe mecanicul Costel îl putea plăti doar cu jumătate de normă.
Tatăl ei a murit în martie, cu două zile înainte de Paște. Salvarea a ajuns în douăzeci de minute, pentru că pe Pantelimon se lucra la asfalt și ocolul mergea pe Șoseaua Vergului. Ilonei i-a rămas în minte mirosul de cauciuc ars care plutea atunci în aer — n-a dispărut nici după ce s-a terminat totul.
Testament nu exista. Notarul de la un birou de pe Bulevardul Unirii a spus clar: moștenire legală, atelierul și apartamentul, jumătate pentru fiică, jumătate pentru fiu. Fiul, adică Radu, fratele Ilonei, care nu trecuse pe la Pantelimon de trei ani, pentru că — zicea el — "n-am avut timp, cu firma, cu copiii, cu creditul".
A apărut la înmormântare într-un costum cu eticheta încă neștearsă de sub guler. A stat lângă groapă, a plâns zgomotos, iar peste două săptămâni a sunat să întrebe cât valorează atelierul și dacă "s-ar putea vinde, că am nevoie de avans la casa din Corbeanca".
Ilona a propus: ea îi plătește lui partea lui, timp de patru ani, în rate, iar atelierul rămâne al ei. Radu a fost de acord — verbal, la o cafea într-o cofetărie de pe Calea Călărașilor, de față cu mama lor, Georgeta. Georgeta a spus atunci: "în sfârșit v-ați înțeles, nu mai trebuie avocat, doar suntem familie".
Patru ani. O sută cincizeci de lei din fiecare cauciuc mergeau în contul lui Radu, prin transfer bancar, cu mențiunea exactă "plată parte moștenire tată, rata X din 48". Ilona avea totul într-un Excel — data, suma, numărul ratei. Avea și ceva ce nu s-a gândit niciodată să verifice: semnătura fratelui ei pe vreun document. Pentru că document nu exista. Era doar cafeaua de pe Călărași și un cuvânt dat.
În septembrie, când a achitat ultima rată, a patruzeci și opta, l-a sunat pe Radu să stabilească o dată la notar, ca să-i treacă formal partea lui pe numele ei. Radu a tăcut o clipă, apoi a spus că trebuie "să se mai gândească, cu soția".
O săptămână mai târziu a venit o adresă. Nu de la Radu — de la o casă de avocatură din Pipera. În adresă scria că domnul Radu Marinescu, în calitate de coproprietar al imobilului de pe Pantelimon, solicită ieșirea din indiviziune prin vânzarea imobilului și împărțirea sumei, sau, alternativ, plata cotei lui la valoarea actuală de piață — iar atelierul, după refacerea acoperișului și înlocuirea liftelor hidraulice, fusese deja evaluat la un milion șase sute douăzeci de mii de lei, nu la cei opt sute de mii de la care Ilona calculase ratele.
L-a sunat în aceeași seară. A răspuns după al patrulea apel.
— Radu, ce înseamnă asta? Ți-am plătit patru ani!
— Ilona, iartă-mă, dar alea au fost cadouri. Neoficiale. Avocatul zice că fără contract scris nu se pune ca plată a unei cote, ci ca donație.
— Donație? Aveam pe fiecare transfer scris "plată rată"!
— Asta e interpretarea ta. Eu n-am semnat nimic niciodată.
Stătea atunci în atelier, cu telefonul la ureche, iar în cealaltă mână ținea o cheie tubulară cu care tocmai desfăcuse o jantă de la un Golf al unui client. A pus cheia pe tejghea atât de brusc încât metalul a lovit metalul și o capsă de lângă facturi a sărit din grămadă.
Mama, Georgeta, când a sunat-o Ilona, a spus doar: "poate chiar trebuia scris pe hârtie, eu nu mă pricep la legi". Nimic mai mult. Niciun "Radu, cum ai putut". Ilonei i-a rămas în minte mai tare tăcerea aceea decât adresa de la firma de avocatură.
S-a dus la o avocată, Corina Bălan, cu biroul lângă Piața Victoriei. Corina a răsfoit Excel-ul cu ratele, transferurile bancare, mesajele SMS în care Radu, în al treilea an de plăți, scria "mersi, Ilonuța, știu că te străduiești". A spus: — Doar transferurile cu mențiunea asta sunt o dovadă că s-a întâmplat ceva. Dar fără un contract scris de cesiune a cotei, nu e încă proprietatea ta sută la sută. El are dreptate din punct de vedere formal: putea primi banii ăia ca orice altceva, din moment ce n-a semnat nimic.
— Și ce facem?
— Mergem în instanță pentru ieșirea din indiviziune, cu luarea în calcul a investițiilor tale. Ai dovezi de plată timp de patru ani, dovezi că tu ai întreținut atelierul, ai plătit impozitul pe clădire, CAS-ul tău și al lui Costel. Astea contează ca investiții în bunul comun. Dar durează. Un an, poate mai mult.
Ilona n-a stat degeaba anul acela. În octombrie, la o lună după adresa de la Pipera, s-a dus la contabilă și a verificat ceva ce Radu uitase: de patru ani atelierul figura la Registrul Comerțului pe numele ei, ca unic titular al PFA-ului care funcționa la acea adresă. Radu nu fusese niciodată coproprietar al afacerii — doar al imobilului, al clădirii. Utilajele, liftele hidraulice, compresorul, contractele cu furnizorii de cauciucuri, toată clientela — totul era înregistrat pe numele Ilonei personal, pentru că ea preluase firma formal după moartea tatălui lor, ca să poată în general să lucreze mai departe și să plătească ratele.
Asta schimba raportul de forțe. Corina Bălan a explicat clar: Radu putea cere împărțirea clădirii sau plata cotei lui din imobil — dar n-avea niciun drept asupra afacerii în sine, asupra utilajelor cumpărate deja de Ilona din veniturile ei, sau asupra clienților. Dacă s-ar fi ajuns la vânzarea clădirii, Ilona avea dreptul oricând să mute atelierul — utilajele, liftele, compresorul — într-un alt spațiu, iar Radu ar fi rămas cu pereții goi, pe care ar fi trebuit să-i vândă singur, să-și găsească singur cumpărător pentru o clădire fără nicio afacere funcțională în ea.
În noiembrie dosarul a ajuns la Judecătoria Sectorului 2. Termen preliminar, apoi al doilea, cu expert evaluator. Radu a venit la al doilea termen cu un avocat nou, mai tânăr, într-un costum evident purtat de puțin timp — la fel ca cel de la înmormântarea tatălui. S-a așezat de partea cealaltă a sălii, nu s-a uitat spre sora lui.
Expertul a evaluat clădirea la un milion cinci sute de mii de lei — mai puțin decât cerea Radu, pentru că în evaluare s-a luat în calcul starea tehnică dinainte de refacerea acoperișului, pe care Ilona o finanțase deja după moartea tatălui, din banii ei, fără nicio contribuție din partea fratelui. Instanța a considerat asta o investiție care mărea valoarea imobilului, ce trebuia decontată în favoarea Ilonei la împărțire.
Înțelegerea s-a semnat în februarie, după patru luni de proces. Ilona urma să-i plătească lui Radu jumătatea lui din clădire — nu din firmă, doar din pereți — minus jumătate din costurile refacerii acoperișului și ale instalației electrice, pe care le suportase singură. Suma finală: cinci sute cincizeci de mii de lei, plătibili în șaizeci de zile de la semnarea înțelegerii, în schimbul renunțării notariale de către Radu la orice pretenție asupra imobilului și a afacerii.
Ilona a luat un credit de patru sute cincizeci de mii de lei de la o bancă de pe Bulevardul Timișoara, restul l-a completat din economiile puse deoparte timp de patru ani "pentru orice eventualitate" — acum știa exact pentru ce eventualitate fuseseră.
La notar au ajuns în aprilie, la un an de la primul telefon primit de la firma de avocatură din Pipera. A venit și Georgeta, s-a așezat în sala de așteptare, n-a intrat în birou. Radu a semnat actul de renunțare, a ridicat banii în aceeași zi, a plecat fără o vorbă. Ilona a ieșit cincisprezece minute mai târziu, cu un dosar în care avea acum un singur document — actul notarial care confirma că atelierul de pe Pantelimon, clădirea și firma, îi aparțin exclusiv ei.
Afară ploua, o ploaie de aprilie după care în atelier mirosea mereu a asfalt umed amestecat cu cauciuc. Ilona s-a urcat în mașină, a pus dosarul pe scaunul din dreapta, i-a tras centura de siguranță — ca unui lucru care ar fi putut să cadă la o curbă. L-a sunat pe Costel, i-a spus că de luni îl trece pe normă întreagă. Motorul a pornit din a doua încercare, ca de fiecare dată în zilele astea umede.
