Pe Radu l-am cunoscut în toamna lui 2019, la un târg de antichități din Brașov. Eu vindeam mobilier restaurat, el căuta un birou pentru cabinetul lui de avocatură. Mi-a plăcut din prima că n-avea graba asta de oraș mare, că se așeza pe scaun, nu doar se rezema, și că-mi asculta poveștile despre lemn ca și cum chiar îl interesau. Opt luni mai târziu eram însurată cu el.
Nu m-a cucerit cu promisiuni, ci cu un amănunt: îmi aducea de fiecare dată ceaiul fără să mă întrebe, pentru că știa că nu-mi place cafeaua. Astea-s lucrurile care te prind.
Radu avea la Cluj un cabinet de avocatură moștenit de la tatăl lui, un apartament în centru și o casă de vacanță lângă lacul Colibița. Nu era genul de avere care să se vadă — nu avea ceasuri scumpe, nu țipa la ospătari. Dar exista. Și, ca orice lucru care există, mirosea a siguranță.
Pe Tudor l-am cunoscut la o sală de fitness de lângă Piața Unirii, unde mă dusesem să scap de nervii unei ierni lungi. Era instructor. Tânăr, cu umerii aia care se văd prin tricou, cu un fel de a-ți ține privirea care îți dă senzația că ești singura femeie din sală. Credeam că m-am îndrăgostit. Acum știu că mă plictisisem. Nu-i același lucru, dar atunci semăna teribil de mult.
Prima oară când Tudor mi-a zis „de ce nu divorțezi pur și simplu”, am râs. A doua oară, i-am explicat că la un divorț normal aș pleca cu jumătate, poate. Iar eu nu voiam jumătate. Voiam tot.
Planul l-am făcut într-o seară de marți, la un pahar de vin în apartamentul lui cu pereți albi. Radu mergea deseori singur cu barca pe lacul Colibița. Dacă ar dispărea acolo, fără martori, cine ar putea spune ce s-a întâmplat? Barca aia era din lemn, încăpea lejer doi oameni, filmul era simplu: un accident, o seară cu valuri, poate o sticlă goală de vin pe jos.
Am început să mă port frumos cu Radu. Atât de frumos încât el m-a întrebat într-o zi dacă sunt însărcinată. I-am zâmbit și i-am spus că doar mi-e dor de noi. Amândoi am mințit cu zâmbetul pe buze, doar că el nu știa.
Într-o sâmbătă dimineața i-am spus că aș vrea o zi pe lac, doar noi doi. A fost încântat. A pregătit barca, a pus pături pe banchete, a adus un coș cu brânzeturi. Țin minte că mirosea a apă stătută și a rășină. Când am plecat de la mal, am simțit o urmă de greață. Sau de emoție, nu mai știu exact.
Eram deja departe când l-am zărit pe Tudor pe mal, cum ne făcea semn. Radu s-a încruntat.
— Îl chemi și pe el?
Nu i-am răspuns. În momentul ăla, Tudor sărise deja în barcă de la un ponton.
Radu s-a ridicat brusc, a dat să-l prindă de umăr, dar n-a apucat. Din spate l-a lovit un tip pe care-l plătisem cu două mii de lei și o promisiune că „nu se întâmplă nimic grav”. Ionuț. Un fost portar de club, pe care-l știam din alte vremuri.
L-au imobilizat pe Radu. A încercat să se zbată, dar eram trei, iar el nu mai avea douăzeci de ani. I-au legat mâinile cu o funie groasă pe care o ascunsesem sub o prelată. Atunci a înțeles. S-a uitat la mine. Nu mă așteptam să văd atâta liniște în privirea aia.
— Ana, de ce?
Am întors capul. Nu puteam să mă uit la el, pentru că dacă mă uitam, poate vedeam prea multe. Tudor a adus ancora. Cumpărasem una de fier, ruginită, de la un pescar bătrân din Sulina. Șase sute de lei. Am legat-o de gleznele lui Radu. El nu s-a zbătut. Doar respira greu, ca un om care urcă o pantă.
L-am împins în apă.
S-a dus la fund aproape fără zgomot. Doar câteva bule. Apoi nimic. Lacul a redevenit neted ca o oglindă.
Pe mal, Tudor a deschis o sticlă de șampanie pe care o ținuse ascunsă în portbagaj. Am băut amândoi, cu picioarele în apă, râzând ca doi adolescenți scăpați de la ora de dirigenție.
„Acum e tot al nostru”, a spus el.
Am râs din nou. Atunci mi s-a părut cel mai frumos cuvânt pe care-l auzisem vreodată: „totul”.
***
La poliție am declarat că Radu băuse prea mult și a căzut peste bord. Plânsesem înainte, ca să am ochii roșii. M-au crezut. Sau așa părea. Timp de două zile au căutat trupul în lac. N-au găsit nimic. Au găsit doar barca, lovită de o stâncă, goală.
La înmormântare, cu sicriul gol, am suspinat ca o văduvă de cinema italian. Îmi venea să râd, dar mă țineam. Când sora lui Radu m-a îmbrățișat, am îngropat capul în umărul ei și am tremurat. Atât de convingător, încât mi-a șoptit: „O să fii bine, draga mea”.
Da, urma să fiu foarte bine.
Au fost cinci zile de așteptare. Moștenirea nu se putea debloca până nu se confirma decesul. Adică până când găseau trupul sau până când instanța îl declara mort. Procedură. Hârțogărie.
În a șasea zi, la ușa casei din Cluj au bătut doi polițiști. Unul din ei era din Brașov, avea un accent pe care nu-l puteam încadra. Mi-am netezit părul, am deschis cu zâmbetul potrivit.
— Doamna Anca Popescu?
Mi-au arătat o poză.
Inima mi-a sărit. Radu. Viu. Stătea pe un pat de spital, cu o perfuzie în braț, privind în obiectiv cu aceeași liniște pe care o avusese pe barcă.
M-au întrebat dacă-l recunosc. Am spus da. Singura dată când nu m-au prins cu minciuna.
Ce se întâmplase, de fapt: Radu făcuse ani de zile scufundări la Marea Neagră, avea brevet de instructor. Pe barcă ținea mereu un cuțit de scafandru, prins cu o velcro pe bordaj, „pentru orice eventualitate”. Căzuse în apă, iar lanțul de ancoră se agățase de o cârmă veche scufundată lângă mal. Asta i-a dat câteva secunde. A reușit să-și taie funia de la glezne.
A ieșit la suprafață mult în spatele bărcii, dincolo de o tufă de stuf. L-au văzut doi pescari din Colibița, care trăgeau năvoadele la mal. Unul din ei mi-a povestit mai târziu că Radu abia putea să vorbească, dar le-a spus: „Nu mă duceți în sat”.
Când a ajuns la spital, a sunat la poliție. Dar inspectorul de caz i-a cerut să nu spună nimănui că a supraviețuit. Voiau dovezi. „Liniștea ucide probele”, i-ar fi spus.
Și dovezile au venit singure, pentru că eu — sigură că Radu era mort — începusem să mă mișc.
Le-am dat anchetatorilor, fără să vreau, tot ce le trebuia. Mesajele cu Tudor: apartamentul din centru îl vindem pe trei sute patruzeci de mii de euro, casa de la Colibița o trecem pe numele lui Tudor, banii din contul firmei îi scoatem în patru tranșe. Transferul către Ionuț: două mii de lei, făcut cu o zi înainte de excursie, de pe cardul meu.
Dar lovitura finală a venit altfel.
Am aflat mai târziu că Radu montase în barcă o cameră, ascunsă în carcasa unui radio vechi. Ultimul lucru la care te-ai uita pe o barcă de lemn. După ce dispăruse un set de scule scumpe de la ponton, își pusese cameră pentru hoți. Nu pentru mine.
Camera a filmat tot. Momentul în care Tudor a sărit în barcă. Momentele în care l-am ținut pe Radu. Ancorele. Împingerea. Și apoi, după ce am plecat de la fața locului, camera încă filma: râsul nostru din seara aia, penibil și gol, ca o emisiune de divertisment ieftină.
Când mi-au pus în față filmul, nu am negat. N-am mai avut ce. M-am uitat la ecran, la figura mea cu flautul de șampanie în mână, și am simțit cum mi se golește stomacul.
Tudor a fost arestat în aceeași seară. Ionuț a doua zi dimineața, la muncă, în parcarea unui cămin de bătrâni.
La proces, n-am avut ce să spun. Am primit cinci ani pentru tentativă de omor calificat, plus complicitate la furt de probe — așa au pus ei încadrarea, pentru că distrusesem o partesemnificativă a urmelor. Tudor a primit șase ani și jumătate, plus un proces separat pentru complicitate la tentativă de omor.
Acum scriu asta dintr-o cameră cu patru paturi, într-o dimineață de duminică. Am douăzeci și opt de ani și două sute nouăzeci de zile la eliberare, dacă ies mai devreme pentru bună purtare.
Radu a venit să mă vadă o singură dată. Acum nouă luni. Mi-a adus un pachet cu ceai de mușețel și l-a pus pe masă între noi.
— Ceaiul tău, a spus.
Și apoi a plecat.
Nu mai știu dacă a vrut să-mi arate că mă știa mai bine decât oricine, sau doar să-mi lase ceva de care îmi aduceam aminte. Uneori mă trezesc noaptea și cred că aud lacul. Dar nu e lacul. E doar țeava în care curge apă când trage altcineva apa în baie.
Am păstrat pachetul de ceai. Nu l-am deschis. Stă pe polița de lângă pat, prins cu o elastică de păr. Când ies, îl las acolo, pe patul de sub fereastră.
