Inima nu ascultă de porunci
— Domnule, ce vă permiteți? s-a răstit Simona, când bărbatul necunoscut a încercat să smulgă cățelul din brațele ei. — Păi ăsta e cățelul meu! Îl caut de-o săptămână întreagă!
Se măsurau din priviri ca doi dușmani vechi, iar cățelul stătea între ei și dădea fericit din coadă, fără habar de scandalul pe care îl provocase.
Simona Diaconu a ajuns mamă la treizeci și doi de ani, deși ar fi vrut mult mai devreme. Numai că în orășelul ei de lângă Buzău, bărbații de treabă erau pe cale de dispariție, iar ea n-avea de gând să se arunce în brațele primului venit doar ca să bifeze o căsătorie. Aștepta, ca proasta, prințul din poveste. A așteptat un an, doi, trei. Când a împlinit treizeci, colegele de la fabrica de textile unde lucra ca maistră îi spuneau pe șleau că a rămas fată bătrână.
— Ce mai aștepți, Simona? Să-ți treacă tot?
Ea nu se supăra. „Ce dacă sunt toate măritate, se plâng întruna de bărbații lor", își zicea, uitându-se pe geam în fiecare seară, sperând să vadă o mașină oprindu-se în fața blocului. N-a văzut niciodată nimic.
Apoi a apărut Costel. Venise să lucreze pe un utilaj agricol la ferma din marginea orașului, avea treizeci și trei de ani și ochi verzi care i-au atras atenția din prima. Simona a simțit imediat că el e alesul — solid, vorbea frumos, nu bea decât ocazional. Curtea era simplă: o plimba cu combina prin lanurile de floarea-soarelui la asfințit, îi aducea flori de câmp, îi șoptea vorbe de dragoste în magazia fermei. Când a rămas însărcinată, Costel o purta pe brațe prin tot cartierul, mândru ca un cocoș.
— Cum naști, facem nunta! promitea el, ducând-o la maternitatea din Buzău.
N-a mai fost nicio nuntă. Când a aflat că Simona a născut tripleți — toate trei fete — Costel s-a stins ca o lumânare. El voia băiat, spusese asta de nenumărate ori. Trei zile a bătut cartierul beat, iar lumea credea că sărbătorește. De fapt își îneca dezamăgirea. Când Simona s-a întors acasă cu cele trei fetițe, apartamentul era gol. Plecase, luându-și doar hainele și televizorul.
A plâns nopți întregi, apoi s-a ridicat, pentru că acum era mamă — mamă a trei fete pe care le alinta „prințesele mele". A vândut garsoniera moștenită de la părinți și s-a mutat în București, la sora ei, Doina, care o ajutase să găsească de lucru la o croitorie. Cu sprijinul surorii, a crescut fetele, le-a dat școală. Numai viața ei personală a rămas pe loc.
Cât timp fetele erau mici, nici nu se gândea la asta. Mai târziu, Simona Diaconu s-a resemnat cu gândul că nu se va mai mărita niciodată. La nunta Roxanei, fiica cea mare, n-a putut să-și oprească lacrimile — undeva, în adâncul sufletului, tot mai visa să fie ea mireasa. La nunta Anei a plâns atât de tare încât au liniștit-o cu greu, iar la nunta Mihaelei, cea mică, a plâns în colțul sălii, ca să nu strice sărbătoarea nimănui.
Fetele își făceau griji pentru mama lor și încercau tot felul de lucruri — o duceau la restaurant, îi plăteau o stațiune balneară la Covasna, îi făceau chiar și profil pe un site de matrimoniale. Nimic nu funcționa.
— Sunt bătrână, fetelor. N-am nevoie de nimeni, spunea ea. Mai bine faceți-mi nepoți.
Numai că toate trei aveau credite ipotecare de plătit și copiii mai așteptau. După ce i-au sărbătorit șaizeci de ani, fiicele au început să se gândească serios cum s-o mai scoată din apatia în care căzuse.
— Mamă, ce zici să-ți iei un cățel? a propus Ana într-o duminică, la masă.
— De ce? s-a mirat mama sincer.
— Ai grijă de el, ieși la plimbare în fiecare zi… E mai vesel decât să stai singură între patru pereți.
— Nu, dragele mele. Mulțumesc, dar mi-e teamă că lângă mine cățelul ar fi nefericit.
La o săptămână de la discuția asta, cele trei surori au venit s-o viziteze și au rămas cu gura căscată: prin apartament alerga, lătrând vesel, un cățeluș maro cu urechi clăpăuge.
— Mamă, de unde? Ai zis că nu vrei cățel!
— Păi inima nu ascultă de porunci, a zâmbit Simona. Mai ales că el m-a găsit pe mine.
La masă, în bucătărie, le-a povestit cum se întorcea de la piața din colț și l-a văzut lângă bloc, tremurând de frig, uitându-se la ea cu ochi rugători. N-a putut să-l lase acolo. Fiicele i-au adus tot ce trebuia unui cățel și n-au putut să-și rețină lacrimile văzând cum ridurile de pe fața mamei parcă se ștergeau când se juca cu el. L-a botezat Grivei.
De când apăruse cățelul, Simona ieșea mai des, se mișca mai mult, zâmbea mai larg. Într-o dimineață, pe aleea din parcul Tineretului, un bărbat a alergat spre ea strigând:
— Bombonel! Bombonel al meu! Credeam că nu te mai văd niciodată!
— Domnule, ce vă permiteți? s-a răstit Simona, când el a încercat să ia cățelul din brațele ei.
— Păi ăsta e cățelul meu!
— Ba bine că nu! Ăsta e cățelul meu și îl cheamă Grivei, nu Bombonel!
— Credeți că nu-mi recunosc câinele? L-am scos personal dintr-un canal de pe strada Vasile Lupu și l-am îngrijit cu mâna mea. Vino, Bombonel, vino la tăticu'.
Cearta a durat vreo douăzeci de minute, până când amândoi, obosiți, s-au așezat pe o bancă. Bărbatul a tăcut o vreme, apoi a început să povestească: cum a găsit cățelul rănit lângă canal, cum l-a îngrijit luni de zile, cum acesta fugise speriat de pocnitorile de Revelion — deși era abia septembrie, cineva le aprinsese din prostie — și cum îl căutase o săptămână întreagă, fără somn.
— Știți, credeam că nu-l mai văd. Și, în afară de el, nu mai am pe nimeni.
— Nici eu, a recunoscut Simona.
Apoi a început și ea să povestească: cum îl găsise lângă bloc, tremurând, cum îl îndrăgise din prima clipă și acum nu-și mai putea imagina viața fără el. Bărbatul a ascultat-o cu atenție, a mângâiat cățelul și a spus:
— Dacă e așa, lăsați-l la dumneavoastră.
— Nu, nu, cum să… Scuzați-mă, cum vă numiți?
— Ion Bălan.
— Îmi pare bine. Eu sunt Simona Diaconu. Uitați, domnule Bălan, nu pot să fac asta. Dumneavoastră v-ați pus sufletul în el, și eu vi l-aș lua practic. Nu e drept să iei de la altul ce-i mai drag.
— Păi nici eu nu pot să vi-l iau de la dumneavoastră.
Cățelul, între timp, se uita când la unul, când la celălalt, le lingea mâinile pe rând și părea că își dorește un singur lucru: să-i aibă pe amândoi lângă el, mereu.
— Știți ce? Hai la mine, la o cafea. Am un tort în frigider, l-a invitat Simona.
— Hai, a acceptat Ion fără să stea pe gânduri, ajutând-o să se ridice de pe bancă.
— Șaizeci și doi de ani am și n-am mai fost invitat la o femeie la cafea de patru ani încoace, de când am rămas văduv, a spus el râzând stânjenit, în timp ce porneau spre bloc. Am fost contabil la o fabrică de mobilă, acum sunt pensionar și, cum vedeți, mai și pierd câini prin parc.
— Eu am fost maistră la o fabrică de textile, apoi croitoreasă. Trei fete am crescut singură, a răspuns Simona. Așa că știu ce înseamnă să pierzi și să găsești.
S-au ținut de mână și au mers spre blocul ei, iar Simonei i s-a părut că simte aceeași emoție pe care o simțise cândva, la douăzeci și ceva de ani. La început fusese gata să-l sugrume, iar acum îi tremurau mâinile de fiecare dată când degetele lui le atingeau pe ale ei.
O lună întreagă s-au tot apropiat unul de altul, plimbând împreună cățelul prin parc în fiecare seară, bând cafea pe balconul Simonei, mergând împreună la piață. Fetelor nu le spusese nimic, temându-se că n-o vor înțelege. Le-a rugat doar să n-o mai viziteze fără să sune înainte, motivând că poate lipsi de acasă.
Cu cât petrecea mai mult timp cu Ion, cu atât sentimentele ei creșteau. Într-o seară, Ion a venit la ea îmbrăcat elegant, cu un buchet de trandafiri, un tort de la cofetăria din colț și o pungă de hrană pentru câini.
— Să mă ierți, dar nu mai îngenunchez, mă tem că mă ia radiculita, a zâmbit el. Simona, vrei să te măriți cu mine și să trecem împreună prin bine și prin greu?
Ea a încercat să-și rețină lacrimile, dar n-a reușit. Cum să le mai reții, când visul ți se împlinește chiar sub ochi?
— Da!
— Ham-ham! a lătrat vesel cățelul, alergând nebunește printre picioarele lor, atât de fericit încât a făcut o mică baltă pe gresie.
Amândoi au izbucnit în râs. Ion s-a dus în bucătărie să pregătească masa, iar Simona în baie după o cârpă, punând și o scutecă pe jos, ca să prevină „accidentele" viitoare.
Chiar în seara aceea, fiicele au hotărât s-o viziteze pe mama lor, observând de mult că se schimbase — întinerise, devenise mai veselă, mai misterioasă.
— Hai să-i facem o surpriză! a propus Ana, arătând spre cofetăria unde vindeau eclerele preferate ale mamei.
— Hai! au susținut-o surorile.
Când Roxana, Mihaela și Ana au intrat vesele în bucătărie și au dat cu ochii de un bărbat necunoscut așezat la masă, au rămas cu gura căscată. „Mamă, cine e ăsta?" au întrebat toate trei deodată, după un minut de liniște stânjenită. În ultima vreme circulau atâtea povești despre escroci care vânau femei singure la pensie, încât primul gând al fiicelor a fost de suspiciune. Dar răspunsul mamei le-a surprins și mai tare.
— Fetelor, faceți cunoștință, el e Ion Bălan, a anunțat ea fericită. Logodnicul meu!
— Mamă, tu chiar nu încetezi să ne uimești! a spus Ana zâmbind, după ce mama le-a povestit toată tărășenia întâlnirii ei întâmplătoare cu Ion.
— Ce vrei, inima nu ascultă de porunci, i-a răspuns Simona zâmbind, sprijinindu-și umărul de al lui Ion.
— Ham-ham! a confirmat cățelul, fugind imediat spre scutecul lui, cuprins de un nou val de bucurie.
Toți cei prezenți l-au condus cu priviri și hohote de râs, iar pe masa din bucătărie tortul cu cremă de vanilie aștepta, neatins, lângă un buchet de trandafiri roșii care începeau ușor să se ofilească — dar nimănui nu-i păsa de asta în seara aceea.
