Am fost infirmier la Spitalul Municipal Cluj-Napoca aproape nouă ani, pe secția de ortopedie, etajul patru, salonul cu geamuri spre parcare. Am văzut destule familii perindându-se pe holul ăla îngust, cu miros de dezinfectant amestecat cu cafea de la automat. Dar familia lui Radu Coman mi-a rămas în minte, și nu pentru fractura lui.
A ajuns cu piciorul rupt de la un accident stupid pe bicicletă, undeva pe strada Dorobanților, luna trecută. Nimic grav, o placă, câteva șuruburi, două luni de recuperare. Ce m-a făcut să-mi amintesc de el nu a fost radiografia, ci soția lui, Ioana.
Venea în fiecare seară după program, la ora șase fix, cu geanta ei de pânză plină cu supă caldă în termos și rufe curate. Eu terminam tura la șapte, așa că îi vedeam de obicei o oră întreagă, uneori mai mult dacă mai zăboveam cu hârtiile la secretariat.
Am observat-o prima dată pentru că mirosea salonul a ciorbă de burtă, ceea ce, sincer, era o schimbare plăcută față de duhoarea obișnuită. A fost singura clipă din tot sejurul ăsta când salonul a mirosit a altceva decât alcool sanitar.
Radu era prost dispus, cum sunt bărbații ăștia mari și puternici când sunt puși la pat de o bucată de metal în picior. Îi zicea ceva de genul: "Ai luat iar pâinea aia proastă de la Mega Image, ți-am zis să mergi la brutăria de lângă bloc." Ea nu s-a certat. A pus geanta jos, a scos termosul și a zis: "Mâine îți aduc de la brutărie, dar acum mănâncă asta cât e caldă." Simplu. Fără reproș în glas.
Fiul lor, un băiețel de vreo șapte ani pe nume Matei, venea uneori cu bunica, mama Ioanei, care locuia doi etaji mai jos de blocul lor din Mănăștur. Copilul se cocoța pe scaunul de lângă pat și se uita la tot circul ăsta cu ochii lui mari.
În a doua săptămână, lucrurile s-au schimbat. Radu nu mai era doar încruntat — devenise dur. Rana se infectase puțin, avea febră, iar medicul îi spusese că poate recuperarea se prelungește. L-am auzit strigând la Ioana într-o seară, cu o voce care s-a auzit până pe hol: "Tu crezi că-mi place să stau aici? Crezi că-mi place să mă vadă fii-miu așa, neputincios? Du-te acasă, nu mai vino, nu am nevoie de milă!" A aruncat cu telecomanda televizorului pe noptieră, nu spre ea, dar destul de aproape cât să sune ca o amenințare.
Ioana a înghețat lângă pat, cu termosul încă în mână. Pentru câteva secunde n-a zis nimic. Am văzut-o cum strânge capacul termosului atât de tare că i s-au albit degetele. Apoi a pus termosul jos, lent, și a zis, cu vocea tremurând puțin, dar fără să cedeze: "Nu e milă, Radu. Dacă vrei să te vezi neputincios, e alegerea ta. Eu vin pentru că suntem o familie, nu pentru că-mi ceri tu voie." A luat geanta de pe scaun și a ieșit pe hol, trecând pe lângă mine fără să mă vadă.
Am găsit-o la automatul de cafea, cu spatele la perete, respirând greu. N-a plâns de față cu mine — doar și-a frecat fața cu palmele de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să șteargă ceva ce nu se vedea. Matei era cu bunica în salonul de așteptare, ferit de scenă, dar am bănuit că auzise destul prin ușa întredeschisă.
După vreo douăzeci de minute, Ioana s-a întors în salon. Radu stătea cu fața la fereastră, spre parcare. N-a zis nimic multă vreme. Apoi a zis, fără să se întoarcă: "Îmi pare rău." Ea s-a apropiat de pat, a luat termosul rămas pe noptieră și a turnat supa în capacul lui, ca de obicei, cu mișcări mecanice. "Mănâncă", a zis. Nu era iertare în glasul ei, dar nici ușă trântită. Era doar continuare.
Radu s-a uitat la ea atunci, cu ochii umezi, și a spus: "N-am vrut să arunc cu telecomanda. Nu la tine. Mă doare atât de tare de nu mai știu ce fac." Ea s-a așezat pe marginea patului, i-a luat farfuria goală din mână și a spus: "Știu. Dar dacă mai faci asta o dată, plec cu Matei acasă la mama și vii singur la control." N-a fost o amenințare țipată. A fost spusă rar, apăsat, uitându-se drept în ochii lui.
Radu a dat din cap. Nimic dramatic după aceea. A urmat o săptămână în care el a fost mai tăcut, mai atent la cum vorbește, iar ea a continuat să vină în fiecare seară, la fix ora șase.
Peste vreo trei săptămâni, Radu a fost externat. L-am ajutat să se ridice din pat pentru ultima oară, i-am dat cârjele, iar Ioana ținea în brațe punga cu radiografiile și rețetele. Matei alerga în jurul lor pe hol, fericit că tata vine acasă.
Când au trecut pe lângă biroul asistentelor, l-am auzit pe Radu spunându-i Ioanei, aproape în șoaptă, ca și cum n-ar fi vrut ca băiatul să audă: "Știu că am fost groaznic săptămâna aia. Și tu ai rămas." Ea i-a răspuns ceva ce n-am prins bine, ceva despre faptul că nu era vorba de răbdare, ci de faptul că știa cum arată el când suferă și nu voia să adauge la povara aia.
Matei s-a oprit lângă ei exact atunci, ținând strâns de mâna bunicii, și i-a spus mamei lui, cu vocea aia clară de copil care nu filtrează nimic: "Mami, când mă căsătoresc și eu, vreau să fiu ca tine cu tata." Ioana a râs, un râs scurt, puțin surprinsă, și i-a spus să nu se grăbească, că mai are timp de joacă înainte să se gândească la nunți.
Nu știu ce s-a întâmplat cu familia Coman după aceea — nu-mi țin evidența pacienților odată ce ies pe ușa spitalului, așa e regula, așa trebuie să fie.
Am plecat acasă în seara aia cu geanta mea uzată, am trecut pe la magazinul de cartier să iau o pâine. Telefonul mi-a sunat pe drum — fata mea, întrebând dacă vin la meciul de handbal de la opt. I-am zis că da, că ajung, și am grăbit pasul spre bloc, cu punga de pâine lovindu-mi ușor genunchiul la fiecare pas.
