Domnica nu a bătut la ușă. A răsucit cheia pe care o purta la gât de șapte ani și a intrat în atelier de parcă tot al ei ar fi fost.
— Mamă, eu hotărăsc acum aici — a spus Bogdan, fără să ridice privirea din factura pe care o ținea în mână. — Tata mi l-a trecut mie. La notar.
Afară, pe strada din spatele halelor de la Pantelimon, ploua mărunt, iar din blocul vecin venea miros de ceapă călită — cineva gătea la ora unu și jumătate, în toiul săptămânii, de parcă timpul curgea normal pentru toată lumea. Pentru Domnica se oprise cu trei săptămâni în urmă, în ziua în care l-au înmormântat pe Costel.
Atelierul de tinichigerie și geometrie din Pantelimon, două ridicătoare hidraulice, un compresor care tușea ca un fumător bătrân — asta era tot ce lăsase soțul ei în urmă. Treizeci și doi de ani de căsnicie, din care douăzeci și doi la aceeași adresă, cu aceeași clientă de la o firmă de taxi care venea lunar la schimbul de ulei și întreba mereu dacă doamna Domnica a mai făcut plăcinta aia cu mere.
— La notar — a repetat Domnica. — Și știi cine plătea chiria la spațiul ăsta când tatăl tău era internat la Floreasca după infarct? Eu. Din pensia mea de învățătoare. Opt sute de lei pe lună, timp de patru luni, ca să nu pierdem contractul de închiriere.
Bogdan a lăsat factura pe bancul de lucru. Avea treizeci și unu de ani și aceleași riduri în jurul ochilor pe care le avea taică-su când se enerva.
— Ăla era angajamentul tău ca soție. Eu am acum angajamente ca proprietar. Clienți, contribuții, leasing la ridicător. Nu am timp de sentimentalisme.
— Sentimentalisme, a repetat ea, aproape pentru sine.
A plecat fără o vorbă, luând cu ea doar o cană pe care scria „Cel mai bun mecanic din București" — cadoul pe care ea însăși i-l cumpărase lui Costel de ziua lui, la cincizeci de ani.
***
Lucrurile începuseră cu adevărat cu două săptămâni înainte, la un birou notarial de lângă Piața Unirii. Testamentul era scurt: atelierul, utilajele, cele două mașini de serviciu — totul pentru fiu. Domnicăi îi revenea apartamentul din Berceni, unde locuiseră împreună, și un cont de economii care, după cheltuielile de înmormântare, se redusese la unsprezece mii de lei.
Notarul, domnul Pavel, un bărbat trecut de șaizeci de ani cu mustață căruntă, o privise atunci cu atâta milă încât fusese nevoită să se întoarcă spre fereastră.
— Doamnă Domnica, aveți dreptul la rezerva succesorală, spusese el încet. Chiar dacă testamentul nu o menționează.
— Nu am să mă judec cu fiul meu, răspunsese ea.
Acum, trei săptămâni mai târziu, stând în bucătăria din Berceni cu un ceai răcit în față, își amintea vorbele acelea. Pe masă era un ziar de acum două zile, deschis la pagina de mica publicitate. Vecina de la parter, doamna Georgeta, bătuse dimineața la ușă, întrebând dacă Domnica nu are nevoie de companie — auzise prin perete pe cineva țipând în atelier, cu o săptămână în urmă, când Bogdan aruncase la fier vechi sculele tatălui său.
— A aruncat polizorul lui tata. Cel de douăzeci de ani, îi spusese Domnica doamnei Georgeta, fără să știe nici ea de ce simte nevoia s-o spună.
— Și tu ce faci acum, Domnico?
Nu răspunsese imediat. Se ridicase, spălase cana lui Costel și o pusese pe raft, lângă poza de la nuntă.
***
Nora, Cristina, a venit singură, fără să anunțe, într-o vineri după-amiază. Purta halatul de la serviciu — lucra ca asistentă medicală la un spital din zona Colentina — și venise clar direct de la gardă.
— Bogdan nu știe că sunt aici, a spus ea, așezându-se la masa din bucătărie, fără să-și scoată geaca. — Se teme că mama îl dă în judecată. A vorbit cu un avocat despre leasing, ăla i-a spus de rezerva succesorală și s-a speriat.
— Nu am de gând să dau pe nimeni în judecată.
— Știu. Dar el nu știe asta. Cristina se juca cu cureaua genții. — Mamă, a aruncat sculele alea pentru că îi e frică. Nu pentru că nu-i pasă. El crede că, dacă lasă totul așa cum a fost, înseamnă că încă nu e cu adevărat proprietar.
Domnica i-a turnat ceai, deși Cristina nu-i ceruse.
— Și tu ce vrei, Cristina?
— Să nu se termine cum se termină de obicei în familiile astea. Să nu ajungem, peste cinci ani, ca nepoții să nu o cunoască pe bunica.
Fraza a rămas suspendată în aer mai mult decât ar fi trebuit.
***
Scena hotărâtoare nu s-a petrecut nici în atelier, nici în Berceni, ci în sala de așteptare a biroului notarial de lângă Piața Unirii, zece zile mai târziu.
Domnica a venit singură, cu programare la ora douăsprezece. Când domnul Pavel a deschis ușa cabinetului, înăuntru era deja Bogdan — transpirat, cu un dosar de acte pe genunchi, îmbrăcat cu salopeta de lucru, evident venit direct de la atelier.
— Mama mă dă în judecată? a întrebat el, înainte să apuce cineva să se așeze.
— Nu. Domnica și-a pus poșeta pe scaun. — Am venit să semnez renunțarea la rezerva succesorală.
Bogdan a tăcut. Notarul a întins mâna spre dosarul cu acte, dar Domnica a ridicat mâna.
— Înainte să fac asta, vreau să auzi ceva. Tatăl tău ți-a lăsat ție atelierul pentru că a crezut că îl vei conduce mai bine decât mine. A fost alegerea lui și o respect. Dar ce ai făcut tu, la o săptămână după înmormântare — ai aruncat sculele lui la fier vechi, de parcă nu ar fi însemnat nimic — asta a fost alegerea ta. Nu a lui.
— Mamă, eu…
— Nu am terminat. Vocea ei nu a tremurat. Contul rămas de la tatăl tău, unsprezece mii de lei, îi dau pe renovarea apartamentului. Nu pe atelier. Nu-ți dau niciun leu pentru leasingul la ridicător, pe care m-ai rugat prin Cristina săptămâna trecută. Ce e al meu rămâne al meu. Ce e al tău rămâne al tău. Renunț la rezervă pentru că nu vreau să port un război pentru fiare vechi. Dar să nu te aștepți să-ți finanțez acum deciziile.
A semnat actul cu stiloul pe care i l-a întins notarul. Mâna nu i-a tremurat.
Bogdan stătea cu capul plecat, dosarul cu acte tot pe genunchi, nedesfăcut.
— Am vrut doar să fie al meu, a spus el, aproape în șoaptă. — Să nu-mi mai spună nimeni cum să conduc atelierul.
— Acum e al tău. Complet. Domnica s-a ridicat, și-a încheiat paltonul. — Și de-acum plătești singur pentru tot ce ține de el. Inclusiv pentru greșeli.
***
A ieșit prima din birou. Afară se oprise ploaia, străzile din jurul Pieței Unirii luceau de apă, iar pe șine trecea tocmai tramvaiul 21, huruind ca un motor diesel bătrân.
Cristina a sunat-o seara.
— Bogdan a plâns în mașină, a spus ea. Prima dată de la înmormântare.
Domnica stătea atunci la masa din bucătărie, cu un deviz de la o firmă de renovări în față — schimbarea geamurilor din Berceni, douăzeci și șase de mii de lei, termen de execuție șase săptămâni.
— Spune-i că duminică fac plăcintă cu mere, a răspuns ea. Dacă vrea să vină, ușa e deschisă. Dar atelierul e treaba lui acum.
A pus telefonul deoparte și s-a întors la deviz. Afară, câinele vecinilor, un teckel de la familia Marinescu de la parter, lătra la poștaș ca în fiecare zi la ora aceea — exact la fel, de parcă nimic nu s-ar fi schimbat.
