Mă numesc Andrei. Am treizeci și opt de ani și locuiesc în Brașov, într-un apartament cu două camere pe care îl închiriez de șapte ani. Proprietara, doamna Elena, are șaptezeci și doi de ani și locuiește la Cluj, la fiica ei. Ne vedem rar — o dată la câteva luni, când vine să ridice banii și să vadă dacă n-am spart ceva.
Soția mea, Ioana, a murit acum patru ani. Cancer. Un an și jumătate de spital, de tratamente, de speranțe care se stingeau una câte una. Am vândut mașina, am împrumutat bani de la toți cunoscuții, am muncit nopți întregi ca electrician prin șantiere. Când a murit, rămăsesem cu o datorie de douăzeci și trei de mii de lei la fratele ei, Mihai.
Mihai. Numele ăsta îl țin minte cum ții minte zgomotul unui geam spart. El a fost cel care ne-a „ajutat” cel mai mult. De fapt, ne-a ținut la mână. Fiecare leu pe care ni-l dădea devenea o piatră legată de gâtul meu. „Nu-i nimic, cumnate”, spunea el, „plătești când poți”. Dar ochii lui numărau lunile.
După înmormântare, Mihai a venit la mine cu un registru. Un caiet de matematică, pătrățele, copertă albastră. Pe fiecare pagină — data, suma, semnătura mea. Nu-mi aminteam să fi semnat atâtea hârtii. „E datoria ta, Andrei. Douăzeci și trei de mii. Ioana a plecat, dar datoria rămâne.” Am semnat un angajament că plătesc cinci sute de lei pe lună. Cinci sute de lei în plus peste chiria de o mie patru sute. Peste întreținere. Peste tot.
Am început să muncesc ca un condamnat. Dimineața — un service auto din Bartolomeu. Seara — instalații electrice prin casele oamenilor. Sâmbăta și duminica — orice prindea mâna. Un an întreg am mâncat pâine cu parizer și am băut cafea din plic. Am plătit. Lună de lună, cinci sute de lei, direct în mâna lui Mihai, care venea la mine în fiecare prima sâmbătă, își punea banii în buzunarul hainei și număra paginile.
Era ceva umilitor în ritualul ăsta. Stătea pe scaunul din bucătărie, cu spatele la fereastră, și întindea mâna. Nu spunea „mulțumesc”. Spunea „atât?”.
În al doilea an, m-am mutat într-o garsonieră din Tractorul, ca să rămân cu mai mulți bani. Opt sute de lei chiria. Patruzeci de minute pe jos până la service, ca să economisesc biletul de autobuz. Iarna trecută am prins o bronșită de am tușit sânge două săptămâni, dar n-am lipsit de la muncă nicio zi. Mihai n-ar fi înțeles. Pentru el, boala era doar un mod de a întârzia plata.
Anul trecut, în octombrie, am terminat. Am strâns ultimii cinci sute de lei, i-am pus într-un plic și m-am dus la el acasă, în Schei, unde are o casă veche moștenită de la părinți. O casă în care eu și Ioana am stat în chirie, înainte de boală. O casă pe care el mi-a cerut s-o părăsesc la o lună după înmormântare, că „vine niște neamuri din Italia”.
Am venit cu plicul. El a deschis ușa, m-a măsurat din cap până-n picioare, și a zis doar atât: „Intră”.
Înăuntru mirosea a ciorbă de burtă și a țigări. Pe masă, registrul cu coperți albastre, deschis la ultima pagină. Am pus plicul pe masă. Cinci sute de lei, în bancnote de o sută, așa cum îi plăcea lui.
„Gata”, am zis. „Douăzeci și trei de mii. Tot. Semnează-mi că am achitat.”
Mihai a luat plicul, l-a deschis, a numărat banii. Apoi a râs. Un râs scurt, ca o înjurătură.
„Nu e tot, cumnate.”
Am simțit cum mi se urcă sângele în gât. „Cum nu e tot? Am plătit douăzeci și trei de mii. Fiecare leu.”
„Dobânda.”
„Ce dobândă?”
Mihai a întors ultima filă a registrului. Pe spate, scris cu pixul roșu, stătea un calcul pe care nu-l mai văzusem niciodată. Cifre mărunte, amestecate, dar rezultatul era clar: patruzeci și una de mii de lei.
„Am calculat-o simplu. Cinci la sută pe lună. Timp de patru ani. E și scris aici, vezi?” A pus degetul pe un rând de la începutul caietului, un rând pe care nu-l citisem niciodată până la capăt. „La nevoie, se achită și dobândă de întârziere, cinci la sută pe lună.”
„Asta e tâlhărie, Mihai.”
„Asta e afacere.” A tras registrul spre el. „Și dacă nu-ți place, putem merge la judecătorie. Ai semnat.”
Am plecat de la el cu plicul gol și cu mașina de spălat pe care o vândusem — simbolic — în mintea mea, ca să plătesc o parte din dobândă. Am vândut-o chiar a doua zi. Șase sute de lei. Un frigider vechi, două sute. Un cazan de țuică de la socri — pe care mi-l lăsase Ioana — trei sute. Am plătit în avans două luni de dobândă.
Apoi, în noiembrie, am găsit. Am găsit un lucru care schimba totul. Făceam o instalație electrică într-un apartament din Racădău și am dat peste o cutie de pantofi în pod. O cutie veche, plină de acte. Și printre ele, carnetul de sănătate al mamei mele. Și o scrisoare de la Ioana.
Scrisoarea era adresată mie, dar nu fusese deschisă niciodată. O pusese acolo, între pereți, cu gândul să mi-o dea „când terminăm cu spitalul”. Dar n-a mai apucat.
Am deschis-o chiar acolo, cu mâinile pline de praf. Ioana scria despre Mihai. Despre împrumut. Despre cum el o făcuse să semneze niște hârtii în spital, sub sedative, când nici nu mai știa ce zi e. Scria că o parte din banii aceia n-au ajuns niciodată la noi, că Mihai i-a oprit „pentru drumuri și pentru capriciile lui”. Scria că-mi pare rău, că n-a avut puterea să-mi spună. Și scria un detaliu: „Registrul lui are două seturi de semnături. El semnează și pentru mine, când nu pot. Nu-l crede niciodată pe cuvânt.”
Am stat pe vine în podul ăla, cu scrisoarea în mână, și am plâns. Nu de tristețe. De furie. De furia aia curată care nu te lasă să gândești la nimic altceva. Patru ani. Patru ani de parizer, de bronșite, de nopți nedormite. Și el știa tot timpul.
A doua zi dimineață, la ora opt fix, eram la poarta lui Mihai. Aveam scrisoarea în buzunarul gecii, dar n-am scos-o. N-am spus nimic despre ea. Am zis doar:
„Știu tot.”
Mihai a pălit. A făcut un pas înapoi, ca și cum l-aș fi lovit. „Ce știi?”
„Știu că ai umflat datoria. Știu că ai semnat pentru Ioana. Știu că din banii ăia nu ne-a ajuns nici jumătate.” Am scos scrisoarea și i-am pus-o pe masă, dar fără s-o deschid. „Știu și că n-am să-ți mai dau niciun leu. Dobânda ta, Mihai, a rămas aici.” Am bătut cu palma în masă.
El a râs din nou, dar de data asta râsul a sunat a frică. „Aia e o hârtie veche. N-are valoare juridică.”
„Nici registrul tău nu are. Vrei să aflăm împreună?”
L-am lăsat în prag, cu ușa deschisă și cu fața ca un chec copt prea tare. Și am plecat.
Aseară am primit un apel de la un număr necunoscut. Era el. Vorbea tare, ca să acopere ceva — poate rușinea, poate teama. „Andrei, hai să vorbim ca oamenii. Nu pot rămâne fără banii ăștia. Am cheltuieli, familia…”
„Familia?” am zis. „Tu, Mihai, mi-ai lăsat familia fără nimic. Tu ești singurul care a plătit din toată treaba asta.”
Am închis telefonul. Apoi am sunat la un avocat. Un băiat tânăr, din Sfântu Gheorghe, recomandat de un prieten de pe șantier. I-am povestit tot, de la primul leu la ultima filă din registru. Mi-a cerut o copie după scrisoarea Ioanei și o poză cu ultima pagină a registrului. Apoi mi-a zis ceva ce nu o să uit:
„Domnule Andrei, dacă ce-mi spuneți e adevărat, nu numai că nu-i mai datorați nimic. E posibil să aveți de recuperat. Iar pentru fals în semnături, dumnealui poate sta ani buni după gratii.”
Am pus telefonul pe masă și m-am uitat pe fereastră. Orașul era aprins, cu luminile lui galbene și fumul care se ridica din hornurile caselor din Tractorul. În stradă, un câine al vecinului se învârtea în jurul unui stâlp. M-am gândit la Ioana, la cum ar fi zis ea: „Andrei, ai grijă ce semnezi.” În tot timpul ăsta, eu plătisem. Ea semnase fără să știe.
Am sunat-o pe doamna Elena, proprietara. I-am spus că, de luna viitoare, mă mut. „Îmi pare rău, domnule Andrei”, a zis ea. „Dar înțeleg. Ați trecut prin multe.”
„Nu, doamnă Elena. Tocmai asta e. Am început să trec peste.”
Am citit scrisoarea Ioanei încă o dată, cu cafeaua lângă mine, nemișcată. Și apoi am făcut un lucru pe care nu-l mai făcusem de când a murit. Am deschis albumul cu fotografii. Și am stat până târziu, întorcând filele, ca și cum aș fi reînvățat să amintesc ceva frumos.
Nu i-am mai dat lui Mihai niciun leu. N-am mai răspuns la telefoanele lui. Dar i-am trimis, poimâine dimineață, un plic. Înăuntru, o fotocopie după scrisoarea Ioanei, îndoită.
Pe spatele fotocopiei, am scris cu stiloul, apăsat:
„Aceasta este ultima filă din registrul tău. O păstrez eu. Restul, rămâne la avocat.”
Joia trecută m-am mutat. O garsonieră curată, într-un bloc vechi de pe strada De Mijloc, cu geamul spre Tâmpa. Am pus pe masă cazanul de țuică — de fapt, l-am dat unui vecin bătrân, care face și el. A râs și mi-a spus să vin duminica la o ciorbă.
Și duminica asta, când am trecut prin Piața Sfatului, cu o pâine caldă sub braț, am auzit pe cineva strigându-mă. Era Mihai. M-a văzut din capătul trotuarului, în fața librăriei, și a venit spre mine cu pași grăbiți, ridicând mâna.
„Andrei! Andrei, ascultă-mă! Am greșit, înțeleg, dar hai să vorbim. Hai să rezolvăm ca între frați.”
M-am oprit. L-am lăsat să ajungă lângă mine, cu fața lui transpirată, cu gâtul roșu peste gulerul cămășii. Apoi am scos din buzunarul interior al gecii o foaie împăturită. Nu scrisoarea. O chitanță.
„Știi ce e asta, Mihai? E chitanța de la ultima rată. Cele cinci sute de lei pe care ți le-am dat în octombrie. Am cerut atunci numărul de chitanță. Ții minte?”
El s-a uitat la foaie ca la un șarpe.
„Ei bine, avocatul meu a găsit în înregistrările mele opt chitanțe lipsă. Opt luni pentru care nu mi-ai dat chitanță deloc. Pentru care nu există nicio dovadă că ți-am plătit. Adică, în ochii oricărei judecătorii, eu pot declara că i-am plătit. Dar nu pot dovedi. În timp ce tu… tu poți.”
A făcut ochii mari. „Ce vrei să spui?”
„Vreau să spun că registrul tău are două seturi de semnături. Dacă mergem la judecătorie, am să cer expertiză grafologică. Pe toate hârtiile pe care i le-ai dat Ioanei. Pe tot ce ai semnat în locul ei. Și am să cer și recuperarea a patruzeci și unu de mii pe care mi le-ai luat cu japca. Dar știi ce? Nu vreau.”
Am strâns chitanța în pumn.
„Nu vreau să te văd la închisoare, Mihai. Vreau doar să nu te mai văd. Pe tine, pe registrul tău, pe banii tăi. Vreau să dispari din viața mea. Și dacă mai faci vreun pas spre mine, foaia asta merge direct la poliție.”
I-am întins chitanța șifonată. A luat-o cu mâna tremurândă, fără să se uite la ea.
„Și ca să fie clar”, am adăugat, „nu mai sunt cumnatul tău. Nu mai sunt fratele tău. Nu mai sunt nimic de-al tău.”
Am plecat spre Tâmpa, cu pâinea caldă în brațe, și m-am forțat să nu mă întorc. Am auzit în spate ceva ce semăna cu un „așteaptă”, dar n-am oprit. Am mers până la primul colț, apoi am luat-o la stânga, spre scară. Am urcat cele cinci etaje pe jos, am deschis geamul și am lăsat aerul rece al serii să intre în cameră. Mi-am făcut o cafea. Era caldă, pentru prima dată după mult timp.
Și în seara aia, cu lumina orașului în fața mea, am scos din cutia de pantofi carnetul mamei și scrisoarea Ioanei. Am pus scrisoarea pe masă, sub veioza care pâlpâie mereu. Și am zis cu voce tare, ca să mă audă și vecinii, și Tâmpa, și tot Brașovul:
„Gata, Ioana. Am plătit. Și am terminat.”
Nu pot spune că a fost liniște. Dar pentru prima dată în patru ani, am adormit cu mâna pe carnet, nu pe portofel.
