Andrei, du-te tu la magazin, că eu nu mai am putere să mă cert cu funcționara aia de la CEC.
Așa mi-a zis mama, acum două luni, când am plecat eu, Andrei Comșa, tâmplar din Rădăuți, cu buletinul ei în buzunar și cu o listă de facturi în mână. N-a fost prima dată când m-a rugat să-i rezolv actele — dar a fost ultima dată când am crezut că știu tot ce se întâmplă în familia noastră.
Am doi copii, Vlăduț de nouă ani și Mia, care abia a intrat în clasa întâi în toamna asta, la Școala Nr. 3. Soția mea, Corina, a plecat acum trei ani la muncă în Italia, la Bergamo, să aibă grijă de o bătrână. Bani buni, cinci sute de euro pe lună trimitea la început, plus tot felul de haine și jucării prin colet, cu firma aia de curierat care vine marțea în Rădăuți și lasă pachetele la magazinul din colț.
Primul an a fost bine. Vorbeam în fiecare seară pe WhatsApp, cu telefonul sprijinit de ceainicul de pe aragaz, ca să văd și eu ceva din bucătăria aia străină cât gătea ea. Apoi anul al doilea s-a rărit legătura. "Am mult de lucru, bătrâna nu se simte bine, sun eu mâine" — și mâinea aia nu mai venea. A ratat ziua Miei de șapte ani. A ratat și festivitatea lui Vlăduț când a luat premiul întâi la olimpiada de matematică pe județ.
— Nu mă lasă doamna la care lucrez, stau încă o lună, să mai fac niște bani pentru copii. Gata, trebuie să închid, — și telefonul se stingea.
Nici nu mai întreba de noi cu adevărat. Iar apoi, în martie, a dispărut de tot. Nu mai răspundea, nu mai trimitea nimic. Am sunat-o, am scris, am rugat-o pe vecina noastră din Bergamo, o moldoveancă pe care o cunoșteam din grupul de Facebook al românilor plecați acolo, să treacă pe la adresa unde știam că stă.
Mi-a fost frică rău. Nu mai conta banii, nici măcar munca — să se întoarcă doar, sănătoasă. Am găsit-o pe Ramona, prietena cu care plecase Corina din țară, care lucra tot pe undeva prin Lombardia. N-a vrut să-mi spună nimic la început.
— Andrei, nu e treaba mea să bag bățul în furnicar, mi-a zis la telefon, cu vocea aia joasă, ca și cum s-ar fi uitat peste umăr să nu o audă cineva.
— Ramona, până nu-mi spui unde e Corina, sun la poliția italiană chiar acum. Am numărul de telefon al carabinierilor din Bergamo, l-am găsit pe net.
A tăcut vreo zece secunde. Am auzit-o cum bate din picior, nervoasă, pe undeva pe o stradă cu mașini care treceau în spate. Apoi mi-a dictat, cu o voce care tremura ușor, o adresă pe Via dei Mille, la marginea orașului Bergamo.
A doua zi dimineață eram deja în aeroport, cu buletinul, cu economiile scoase din contul de la BCR și cu un rucsac în care băgasem doar o cămașă de schimb și încărcătorul de telefon. N-am mai apucat să rezerv niciun hotel. Am zburat pe ruta Suceava–Bergamo, cu o cursă low-cost pe care am prins-o cu mare noroc, plătind de trei ori mai mult decât aș fi plătit cu o săptămână înainte rezervat.
Am ajuns la adresa aceea după-amiaza. O casă cu etaj, ferestre mari, o mașină BMW parcată pe alee și un gard înalt din fier forjat, vopsit alb. Am înțeles imediat că nu era casa vreunei bătrâne bolnave pe care Corina o îngrijea din milă.
Am sunat la poartă. Mi-a deschis un bărbat înalt, brunet, în jur de cincizeci de ani, în cămașă călcată — soțul, cum aveam să aflu, al Rosellei, femeia pentru care lucra Corina. Mi-a spus, jenat, într-o română stricată, amestecată cu italiană, că Corina nu mai locuiește acolo de câteva luni.
— S-a mutat cu… — a ezitat, s-a uitat spre stradă, apoi a zis simplu — cu Fabio. Vecinul nostru. Are un restaurant pe strada mare.
Așa am aflat. Corina se mutase la câteva străzi distanță, într-un apartament deasupra unui restaurant italian, cu un bărbat pe nume Fabio, patronul localului. Nu era răpită, nu pățise nimic rău. Trăia acolo, liniștită, cu o altă viață.
Am mers pe strada aia. Am văzut-o prin geamul restaurantului, așezând un buchet de flori pe o masă, râzând la ceva ce spunea un bărbat scund, cu părul cărunt la tâmple, cu un șorț legat la brâu. Nu m-a văzut. Am stat vreo cinci minute pe trotuar, lângă un stâlp de care era legată o bicicletă ruginită, și am privit-o cum se mișca prin restaurantul acela ca și cum ar fi fost dintotdeauna al ei.
N-am intrat. Nu aveam ce să-i spun în seara aia, cu inima bătând ca un ciocan de tâmplar pe un cui prea gros. M-am întors la aeroport a doua zi, cu bilet cumpărat pe loc, și am zburat înapoi acasă, cu buzunarele goale și cu o durere pe care n-o mai simțisem niciodată.
Vlăduț a înțeles din prima privire, când m-a văzut coborând din mașina vecinului care mă adusese de la Suceava. N-a întrebat nimic, doar s-a uitat lung la mine și a plecat în camera lui. Mia, în schimb, m-a întâmpinat în prag cu ochii plini de speranță:
— Tati, ai promis că vii cu mama, și ea nu-i aici. Ne-ai mințit!
Am luat-o în brațe și i-am spus doar că mama mai are ceva treabă acolo, dar că vine ea când poate. Am mințit-o pe fetița mea de șase ani ca să n-o rup de tot. Dar cu mine însumi n-am mai putut minți.
Am stat câteva săptămâni fără să știu ce să fac. Corina nu suna, nu scria, ca și cum plecarea mea până acolo n-ar fi însemnat nimic pentru ea. Am aflat mai târziu, de la Ramona, care s-a simțit vinovată și mi-a scris ea singură pe Messenger, că Corina se hotărâse să rămână definitiv, că voia să divorțăm, dar nu găsise curajul să-mi spună în față.
Am dus-o la avocat pe mama, într-o miercuri de mai, la biroul de pe strada Ștefan cel Mare, cu toate hârtiile: certificatul de căsătorie, actele copiilor, extrasul de cont din care se vedea că de opt luni nu mai venise niciun ban de la Corina. Avocata, o femeie tânără cu ochelari și un dosar galben pe birou, mi-a explicat calm procedura de divorț și de stabilire a custodiei.
Am cerut și am obținut custodia exclusivă a lui Vlăduț și a Miei — Corina nici măcar nu s-a prezentat la instanță, a trimis doar o împuternicire prin avocat. Am vândut mașina veche, Logan-ul ăla ruginit din curte pe care-l țineam pentru piese, și cu banii ăia am plătit avansul la reparația acoperișului pe care-l tot amânam. Am renunțat la ideea de bucătărie de vară — nu mai avea sens s-o fac pentru o familie întreagă când eram doar noi trei.
Peste un an, Corina m-a sunat, într-o seară de octombrie, cu Fabio, cică, plecat undeva la un eveniment. Mi-a zis că se gândește să se întoarcă, că-i e dor de copii, că poate mai discutăm.
I-am spus doar atât: că actele de divorț sunt semnate de amândoi, că am schimbat încuietoarea de la ușa din față încă din vara trecută, și că dacă vrea să-i vadă pe Vlăduț și pe Mia, poate suna avocata mea să stabilim un program de vizită, ca între străini care se respectă.
A tăcut o vreme, apoi a închis. N-am mai auzit de ea de atunci decât prin transferurile mici de bani pe care le trimite uneori copiilor, de ziua lor, de Crăciun — sume pe care le pun deoparte, într-un cont separat, pentru ziua în care vor fi destul de mari ca să decidă singuri ce vor să facă cu ele.
