— Ori îl iei tu azi, ori îl leg de un pom la șosea.
Bărbatul a împins lesa peste tejghea, cu două degete, ca și cum s-ar fi atins de ceva murdar. Alina a ridicat privirea din registrul de consultații. La capătul lesei stătea un ciobănesc negru, mare, cu botul cărunt. Nu trăgea. Nu scheuna. Doar îl fixa pe bărbat cu niște ochi care păreau că au văzut deja tot ce urma să se întâmple.
— Unde e stăpânul? a întrebat Alina, fără să-și ridice vocea.
— Mort. Unchiul meu. A făcut infarct acum trei zile. Mie nu-mi trebuie câine, am copii mici.
Geaca bărbatului era nouă, genul de geacă de firmă care costă cât o chirie pe două luni în Cluj. Alina a observat că avea manșetele curate. Un om venit de la pompe funebre, de la notar, de la dezbateri succesorale, nu miroase a colonie scumpă și nu are unghiile date cu ojă transparentă. Ăla mirosea a lemn dulce și a țigară fumata cu geamul deschis.
— Cum îl cheamă?
— Fume. De ce, contează?
Câinele și-a ridicat urechile la auzul numelui.
— Are carnet de sănătate, microcip?
— Ce microcip? E un corcitură, stătea cu unchiul, păzea apartamentul. Gata, s-a terminat povestea.
Alina a ieșit din spatele recepției. S-a lăsat pe vine în fața câinelui, i-a întins palma. Fume a mirosit-o cu grijă, apoi a expirat printr-un fel de oftat adânc. La gât avea o zgardă veche de piele, crăpată pe margini. De inelul zgărzii atârna o plăcuță metalică, tocită. Pe ea era gravat: „Fume. Dacă m-am pierdut, adu-mă acasă.” Dedesubt, o adresă din cartierul Grigorescu.
— Povestea se termină când se termină și conștiința, a zis Alina, ridicându-se. Lăsați un număr de telefon. Vă sun eu când găsesc adăpost.
— N-am timp de adăposturi. Plec din oraș.
— Atunci luați câinele înapoi.
Bărbatul a râs scurt, pe nas. A întins mâna după lesă. Fume s-a ridicat atunci încet, fără grabă, și-a proptit labele în gresia rece și a mârâit. Un mârâit jos, venit din piept, fără să-și arate dinții.
Bărbatul a făcut un pas înapoi. A înjurat printre dinți, a lăsat lesa să cadă pe jos.
— Să vă fie de bine. Oricum n-o să reziste mult fără stăpân.
Ușa de sticlă a clinicii s-a trântit în urma lui. Fume a rămas.
Alina lucra ca asistentă veterinară la o clinică mică, la parterul unui bloc vechi din Grigorescu, lângă Someș. Dimineața, când deschidea, mirosea a pâine caldă de la covrigăria de la colț și a frunze de tei ude. Înăuntru, a dezinfectant. Pe tejghea avea un calendar cu peisaje din Apuseni, primit de la un reps de furaje.
În noaptea aia nu avea unde să-l pună pe Fume. Cuștile erau ocupate cu animale operate. I-a așezat o pătură în debara, lângă raftul cu seringi și perfuzii, i-a pus un bol cu apă și o conservă de vită. Câinele nici nu s-a atins de mâncare. S-a întins lângă ușă, cu capul pe labe, cu ochii la geam.
— Aștepți pe cineva? a întrebat Alina.
Fume a clipit.
— O să vină, nu-i așa?
Câinele n-a scos niciun sunet. Doar a întors capul spre ușa de la intrare, ca și cum dincolo de ea ar fi fost singurul lucru care mai merita așteptat.
Dimineața, debaraua era goală. Ușa de la intrare rămăsese întredeschisă. Femeia de serviciu scosese gunoiul înainte de ora șapte și nu observase când câinele a alunecat afară. Alina a ieșit în curte, a strigat, a căutat după blocuri, lângă containerele de gunoi, pe malul Someșului. A sunat la stația de tramvai, a întrebat agenții de la primărie. Nimic. Fume dispăruse.
Și atunci Alina și-a adus aminte de plăcuță.
A sunat la clinică, a zis că întârzie, și-a luat portofelul și cheile de la mașină. Adresa era pe strada Donath, la zece minute de mers pe jos. Un bloc din cărămidă roșie, cu cinci etaje, liftul vechi cu uși de lemn. La parter, pe ușa unui apartament cu un singur geam spre stradă, era o plăcuță de alamă: „Familia Mureșan”.
A sunat. De două ori. De trei ori.
Ușa s-a deschis cât lăsa lanțul de siguranță. O femeie de vreo șaptezeci de ani s-a uitat la ea printre crăpătură.
— Dumneavoastră sunteți nepoata? a întrebat bătrâna, cu o voce subțire.
— Nu. Am venit pentru cățelul…
— Fume? E aici, a intrat singur în bloc. A așteptat în fața ușii până a venit vecinul de la doi să-l bage în casă. Dumnezeu știe cum a urcat cinci etaje.
Alina a intrat. Holul era mic, cu un cuier din anii optzeci și un telefon fix. Fume stătea pe un covor, lângă un fotoliu gol. În fotoliu, o pernă cu o urmă de cap. Pe măsuța de lângă, ochelari de citit și o cutie de pastile deschisă. Pe perete, poze: un bărbat cu mustață, în uniformă de la căile ferate, la o cabană. Un album cu coperți de piele. Un ceas de perete oprit la ora trei și douăzeci.
— Luați loc, a zis bătrâna. Eu sunt sora lui. Dar nu pot să-l țin pe Fume. Mâine mă internează la Oncologic. Pe cine să las aici? Pisica mea a murit la primăvară, de bătrânețe.
Alina a înțeles atunci că bărbatul din clinică nu era nici măcar din același oraș. El venise cu o treabă: să golească apartamentul și să-l vândă. Bătrâna, sora mai mică, era singura rudă rămasă. El era nepotul, fiul unei surori decedate. Și se grăbea pentru că bătrâna urma să ajungă la spital. Probabil se înțelesese cu cineva de la o agenție imobiliară. Avea nevoie de chei, acte, semnături.
— Cât timp sunteți plecată? a întrebat Alina.
— Câteva săptămâni. Poate mai bine. Nu se știe.
— Pot să-l țin pe Fume până vă întoarceți.
Bătrâna a uitat să răspundă. Se uita la câine, apoi la poza bărbatului cu mustață.
— Fratele meu l-a botezat Fume pentru că, atunci când l-a găsit, avea blana plină de funingine. Zicea că e un câine care trece prin foc și rămâne întreg. Nu l-am văzut plângând niciodată. Nici când i-a murit soția, nici când i-au amputat piciorul. Dar când a primit diagnosticul, s-a întors spre mine și mi-a zis: „Tu ai grijă de el, până mă fac bine.” A murit a doua zi.
Alina s-a ridicat. A mers la bucătărie, a scos din poșetă un carnețel cu coperta verde. A scris pe o filă: „Oana Radu, asistentă veterinară,” numărul ei de telefon, adresa clinicii.
— Când vă întoarceți, sunați-mă. Dacă nepotul vrea ceva de la dumneavoastră, să nu semnați nimic până nu vorbiți cu un avocat.
Bătrâna a strâns hârtia în palmă, fără să se uite la ea.
— De unde știi tu că e el?
— Mirosea a parfum scump, nu a spital.
Bătrâna a râs. Un râs scurt, care s-a stins într-o tuse seacă.
Alina a plecat cu Fume. Câinele a mers lângă ea fără lesă, până în fața blocului. Acolo s-a oprit o secundă, a întors capul spre intrare. Apoi a urcat pe bancheta din spate a mașinii, s-a ghemuit și a adormit.
Trei zile mai târziu, Alina era la clinică și curăța o cușcă. Ușa s-a deschis și a intrat o femeie cu un servietă de piele în mână.
— Sunt avocata Elenei Mureșan, a zis femeia. Mă numesc Buzdugan.
Alina a lăsat mopul jos.
— Am o întrebare. Dacă un animal are proprietar, iar proprietarul moare, cine răspunde pentru animal până la dezbaterea succesiunii?
— Moștenitorii.
— Exact. Nepotul între timp a semnat cu o agenție un contract de vânzare a apartamentului. A pus sigiliu pe ușă, a scos mobilă la container, a vândut-o pe bucăți la un depozit de vechituri. Și a dus câinele la o clinică, să scape de el.
Avocata a scos din servietă niște hârtii. Le-a întins pe birou ca un făcător de jocuri de cărți.
— Am nevoie de o declarație de la dumneavoastră. Cum a ajuns câinele la clinică, ce a spus nepotul, exact, cuvânt cu cuvânt. Și data. Mai ales data.
Alina s-a așezat la birou. Fume s-a ridicat din pătura lui și a venit lângă ea, cu capul ușor înclinat.
— Îl cunoașteți pe câine? a întrebat avocata.
— Da. E Fume. Câinele domnului Mureșan.
— Câinele era singurul lucru din apartament care avea o valoare de inventar în actele de succesiune. Nu e încadrat ca animal de companie. E câine de pază, a fost trecut de domnul Mureșan ca bun mobil cu valoare de securitate. Dacă nepotul l-a abandonat, înseamnă că a luat o decizie de administrare fără acordul moștenitorului în viață. Putem cere numirea unui curator.
Alina nu înțelegea tot. Dar a înțeles esențialul: păstrarea lui Fume și actele ei îi puteau bloca nepotului vânzarea.
A scris declarația. A dat și copia registrului de consultații, unde fusese notată ora la care bărbatul adusese câinele.
Cinci zile mai târziu, tipul cu geacă scumpă a dat buzna în clinică.
— Unde e câinele? a urlat din ușă.
Avea cearcăne. Parcă nu mai dormise de când îl văzuse Alina. Geaca era aceeași, doar că acum mirosea a transpirație și a marameu.
— E la dumneavoastră? a întrebat Alina, fără să-și ridice capul din listele de vaccinuri.
— Parcă erați plecat din oraș, a zis ea.
— Nu contează. Unde e câinele? Vreau să-l recuperez.
Alina a pus pixul jos. S-a ridicat. A scos din sertarul de la recepție o copie a contractului de vânzare trimis de avocată, cu post-it-uri colorate pe marginile paginilor.
— Câinele nu mai e al dumneavoastră, a zis ea cu voce normală, cum i-ar fi spus că s-a terminat gelul dezinfectant.
— Poftim?
— Câinele a fost abandonat de dumneavoastră într-o unitate medicală. Am dovada. Dacă doriți să-l recuperați, trebuie să demonstrați în fața unui complet de judecată că ați fost abilitat să renunțați la el. Iar asta, avocata doamnei Mureșan e de părere că o să dureze vreo șase luni. Pentru că, odată ce îl cereți, trebuie să aduceți și toate documentele de proveniență, carnetul de sănătate, microcipul. Câinele e cipat. Din 2009. Pe numele domnului Mureșan. În actele de moștenire apare ca bun de inventar.
Bărbatul a făcut un pas spre ea. Fume s-a ridicat. Nu a mârâit. Doar s-a așezat între Alina și ușă, cu spatele lat acoperind-o.
— Spui că ești plecată, domnișoară, dar ești aici, a zis bărbatul, cu dinții strânși.
— Spuneți că sunteți nepot, dar nu semănați cu el. Poate ar trebui să vă fie rușine.
— Ce vrei tu? Bani? Cât?
Alina a făcut un singur lucru. A scos telefonul și a format numărul avocatei, cu difuzorul pornit.
— Mă sunați din timp. Eu v-am spus că dacă dânsul apare la clinică, să anunț poliția, s-a auzit vocea seacă a avocatei.
Bărbatul a rămas cu gura deschisă. S-a uitat la telefon, la Alina, la câine. A oftat scurt.
— Întoarceți-vă la București, a spus Alina. Sau unde stați. Cât timp sunteți aici, dumneavoastră și agenția puteți face orice. Dar apartamentul nu e de vânzare până nu se întoarce doamna Mureșan.
— Iar dacă eu nu plec?
— Atunci rămâneți în Cluj ca martor. E bine. Poliția are nevoie de dumneavoastră pentru o plângere penală de abandon al unui animal cipat. Pedepsele sunt mici, dar durează.
N-a plecat imediat. A stat câteva secunde în prag, cu mâna pe clanță, uitându-se la câine. Fume l-a privit drept, fără să miște. Apoi s-a uitat la Alina.
— Să știi că nu e niciun fel de câine. E un păzitor de casă. A stat doisprezece ani lângă un om mort, în timp ce alți vecini au intrat în apartament și au furat tot ce era de valoare. Când a intrat hoțul, câinele a stat. N-a mușcat, n-a lătrat. A rămas lângă pat.
Bărbatul a râs amar.
— Deci așa vrei să facem, nu?
— Nu, a zis Alina. Eu nu vreau să fac nimic. Eu doar am grijă de un câine până se întoarce stăpâna.
A ieșit. Ușa s-a trântit. Fume s-a dus la geam, s-a ridicat pe labele din spate și a urmărit silueta lui cum urcă în mașină și pleacă.
Alina așteaptă și acum. S-a scurs o săptămână de atunci. Telefonul a sunat de două ori: o dată de la avocată, care a anunțat-o că instanța a emis o ordonanță președințială prin care îi interzice nepotului să înstrăineze apartamentul pentru următoarele șase luni. Și o dată de la doamna Mureșan.
— Mâine mă externează, a zis bătrâna.
— Vin să vă aduc câinele.
— Nu, a răspuns femeia. Nu mai urc eu cinci etaje. Am vorbit cu avocata. Îmi găsește ea ceva la parter, pe strada Donath. Fume a stat toată viața cu fratele meu în apartamentul ăla. Nu-l mutați degeaba. Dacă vrei, îl poți ține tu până mă instalez.
Alina a zâmbit la telefon și a tăcut un moment. Apoi a întrebat:
— Ce faceți mâine dimineață?
— Mâine? Nimic. Mă externează la prânz.
— Veniți la clinică. Facem toate actele. Fume are microcipul expirat, trebuie actualizate datele.
— Pe numele cui?
Alina s-a uitat la câine. Stătea cu capul rezemat de piciorul mesei, cu ochii deschiși, cumva atent la fiecare cuvânt.
— Pe numele dumneavoastră, doamnă Mureșan. Și îl trec și pe al meu ca deținător secundar. Dacă vă întoarceți, e al dumneavoastră. Dacă mai rămâne la mine, răspund eu.
Bătrâna a tăcut câteva secunde.
— Și nepotul?
— Are interdicție. Și are nevoie de semnătura dumneavoastră pe declarația de acceptare a moștenirii. A semnat-o deja prin consimțământ tacit când a încercat să vândă apartamentul. Dar acum, fără câine, fără acte, fără apartament, riscă un proces pentru tentativă de înșelăciune. Avocata spune că e mai bine pentru el să nu mai apară.
— Bine, a zis bătrâna. Atunci vin dimineață.
A doua zi, la ora nouă, doamna Mureșan a intrat în clinică. Era mică de statură, cu o broboadă neagră și un baston de lemn. Alina a scos din sertar dosarul cu hârtii: actele câinelui, contractul de adăpost temporar, formularul de microcip. Fume s-a ridicat din pătura lui și s-a dus direct la ea. Și-a pus botul în palma femeii, fără să-l cheme nimeni.
Bătrâna i-a atins capul cu amândouă mâinile. A închis ochii. Din buzunarul hainei a scos o cheie veche, de alamă, legată cu o bucată de sfoară.
— Asta era cheia apartamentului, a zis ea. Fratele meu mi-a dat-o când a intrat în spital. S-o iei tu. Dacă eu nu mai apuc să mă întorc, Fume să nu ajungă pe străzi.
Alina a luat cheia. Cântărea cât toată hârtia din dosar.
Apoi a făcut singurul lucru care i-a venit să facă. A luat formularul alb de la primărie, l-a întors și a scris pe spate, cu pixul ei, data, ora, numele ei complet, CNP-ul și telefonul. Sub, o singură frază: „Mă oblig să am grijă de câinele Fume, proprietatea doamnei Elena Mureșan, până la întoarcerea dumneavoastră definitivă. Dacă nu vă veți mai întoarce, îl păstrez pe numele meu, împreună cu cheia apartamentului, fără să cer nimic în schimb.”
A semnat. A împins hârtia peste birou.
— Aveți încredere? a întrebat Alina.
Bătrâna a privit hârtia un timp. Apoi a luat pixul și a semnat dedesubt, cu un scris tremurat.
— Nu, a zis ea. Dar te-am văzut cum te uiți la el.
N-a mai zis nimic. Alina a completat formularul de microcip, a înregistrat datele în sistem, a pus ștampila clinicii. Când a isprăvit, a întors capul spre Fume.
— Gata, a spus ea. De acum ai doi stăpâni.
Câinele a dat din coadă o singură dată. Apoi s-a dus la ușa clinicii, s-a așezat în prag, cu botul spre stradă.
În dimineața aia ploua mărunt. Lângă geam, un mesteacăn din fața clinicii își pierduse jumătate din frunze. Alina a deschis ușa de la intrare și a lăsat-o să se închidă singură, cu zăvorul scos. Pe trotuarul ud, un tramvai vechi trecea huruind spre piața centrală.
Fume stătea în prag, cu pieptul întins spre aerul rece. A întors capul o singură dată spre Alina. Apoi s-a ridicat încet și a intrat înăuntru, langa ea, cu pași de câine bătrân.
N-a mai așteptat pe nimeni.
