Lucrez de doisprezece ani la patiseria din colț, lângă piața Obor. Văd zilnic sute de femei. Unele grăbite, altele obosite, majoritatea grăbite și obosite în același timp. Dar pe Melania am remarcat-o abia în noiembrie, când a intrat să cumpere șapte cornuri cu mac — exact câte aveam în tavă. Mi-a zâmbit scurt, fără chef. Am întrebat-o dacă e vreo aniversare. A râs sec și a spus că nu, doar că s-a mutat singură și nu știe câte pâini îi trebuie pentru o săptămână.
Eu țin prăvălia. Nu sunt psiholog. Dar femeile care pleacă de acasă au un fel aparte de a număra mărunțișul — parcă fiecare leu cântărește mai mult. Melania număra banii cu degetele ude de la ploaie, am văzut-o. Pe geam, troleibuzul 85 tocmai trecea pe Ștefan cel Mare, stropind stația. Era o după-amiază de noiembrie, mirosea a castane coapte de la colț și a motorină.
Nu știam atunci povestea ei. Nici acum nu o știu pe toată. Doar ce am văzut într-o duminică, la prânz, când m-am trezit în casa doamnei Elena — soacra Melaniei. Sora mea, Viorica, e măritată cu fratele soțului Melaniei. Adică suntem rude prin alianță, cum se spune la noi în bloc. Am fost invitată la masa de pomină a lui nea Titi, tatăl lor, care murise cu un an în urmă. Și acolo s-a rupt filmul.
Doamna Elena făcuse ciorbă de burtă, zece ouă umplute, șnițele pane și un cozonac cu nucă cât roata de la Dacie. Eu nu prea cunosc familia, stăteam cuminte pe colțul canapelei, cu farfuria pe genunchi. Melania ajunsese înaintea mea. Aducea o caserolă cu sarmale. Mirosul de varză acră umpluse holul. Era ceva în felul ei de a se mișca — mergea ca și cum ar fi călcat pe cioburi, nu pe covorul persan al soacrei.
Mircea, soțul ei, vorbea tare, râdea, îi bătea pe umeri pe toți. „Femeia mea, cea mai bună bucătăreasă”, zicea el, iar Melania nu zicea nimic. În bucătărie, am văzut-o cum a pus caserola pe blat și a rămas cu mâinile încleștate de marginea chiuvetei. A respirat adânc de două ori. Apoi a ieșit zâmbind.
Nu voiam să fiu acolo. Aveam un sudoku neterminat în geantă și o durere de cap care îmi pulsa în tâmpla dreaptă. Dar mă ținea acolo o curiozitate pe care mi-o reproșez și acum. Simțeam că o să se întâmple ceva. La oamenii ăștia, liniștea era prea groasă, ca mirosul de ulei încins de la prăjit.
Telefonul lui Mircea a vibrat pe masă. El era pe balcon, la țigară. Ecranul s-a luminat. Melania stătea cel mai aproape. L-a luat, s-a uitat la el. Nu la mesaj — la mine, apoi la Viorica, apoi la doamna Elena. Ca și cum ne număra. Apoi, cu o mișcare aproape absentă, a pus telefonul pe fața de masă, cu ecranul în sus. Mesajul de la o anume „Denisa serviciu” spunea: „Mi-e dor de tine. Când mai spui că pleci la Buzău?”
Eu am văzut. Viorica a văzut. Doamna Elena a văzut. Și atunci am înțeles de ce Melania număra cornurile cu atâta grijă. De ce umbla prin casă ca prin camera de așteptare a unui spital.
Mircea a intrat, a văzut telefonul, a văzut-o pe Melania. S-a făcut alb la față, ca varza de pe farfurie. A întins mâna. Ea a tras telefonul spre ea, l-a pus în poală. Nu a spus nimic. Doar atât: „Zi-le.” Doamna Elena a scăpat furculița în ciorbă. Sora ei, Viorica, s-a uitat pe geam, la blocul gri de vizavi. Eu am rămas cu cozonacul uscat în gură, ținând farfuria cu ambele mâini, ca o idioată.
Ce a urmat a fost urât. Sau nu. A fost adevărat. Doamna Elena i-a spus Melaniei că „lucrurile acestea se rezolvă între patru pereți, nu la masă, când mâncăm”. Melania a râs. Un râs care nu avea nimic de-a face cu veselia. Apoi a spus ceva ce m-a urmărit toată noaptea: „Între patru pereți am tăcut unsprezece ani. Acum nu mai pot.”
A doua zi, Melania a venit la patiserie. Nu pentru cornuri. Pentru o sticlă de apă. Stătea lângă frigider și se uita la rafturi fără să vadă nimic. Am întrebat-o dacă vrea să stea jos. A spus că nu, că se grăbește la notar. Cu ceva în mână — un dosar albastru, murdar pe colțuri, dintr-acela de plastic. L-a ținut strâns la piept, ca pe o pernă.
M-am băgat ca musca-n lapte. Am spus: „Dacă ai nevoie…”, dar nu am terminat. Pentru că m-am gândit: cine sunt eu? O vânzătoare de la colț care nici nu știe cum o cheamă pe fiica ei. Ea a mulțumit din cap și a ieșit. Am văzut-o prin geam urcând în troleibuzul 85 spre centru.
După vreo două luni, m-am pomenit cu ea din nou în prăvălie. Era martie. Afară mirosea a zăpadă topită și a momeală de porumbei. Am întrebat-o cum o mai duce. A zis: „Am închiriat o garsonieră deasupra unei frizerii, pe la Obor. Miros a șampon și a fixativ, dar e al meu.” Nu am știut ce să spun. I-am dat un corn cu mac din partea casei. A mușcat din el acolo, în fața mea, și s-a uitat la plafon. „Știi, în fiecare zi timp de unsprezece ani am adormit cu urechea pe pernă, ascultând cheia în ușă. Acum dorm pe canapea, fără pernă, dar dorm.”
Nu-mi povestea mie. Povestea pentru ea. Dar eu ascultam, pentru că la o patiserie oamenii spun lucruri pe care nu le spun nicăieri. Am turnat două cafele la pahar.
Ceea ce am văzut la sfârșitul lui aprilie m-a dat peste cap mai mult decât scena de la pomană. Melania intrase să cumpere o apă minerală. Purta o jachetă verde, pătată de vopsea la o mânecă. Era liniștită. Genul ăla de liniște care nu mai cere voie. Pe blat a pus un plic mare, maro, din hârtie creponată. L-am văzut. Pe plic scria: „Banca Transilvania — contract de credit.” Am știut atunci că nu e un plic oarecare.
Nu am întrebat. M-am dus după tejghea, m-am prefăcut că aranjez prăjiturile. Dar am văzut totul reflectat în sticla vitrinei frigorifice. Ea a scos din geantă un dosar albastru — același de la notar, acum mai zdrențăros pe un colț, cu o etichetă pe care scria cu pixul „Acte apartament”. A răsfoit paginile, a așezat contractul pe masă, l-a netezit cu palma. A scos telefonul, a sunat pe cineva. Vocea îi era joasă, fără tremur.
„Bună ziua. Sunt Melania… Da. Referitor la creditul ipotecar pentru apartamentul din strada Ziduri Moși 44, contract numărul 2678… Da, vă rog să-mi confirmați suma pentru închiderea anticipată. O sută șaizeci de mii de lei? Dar acoperă și dobânda până la data plății? Perfect. Atunci transfer azi.”
A închis. S-a uitat la mine prin geamul vitrinei. Am rămas cu penseta de prăjituri în mână, nemișcată. A zâmbit scurt. Nu era un zâmbet de victorie. Era un zâmbet de om care a plătit ceva ce nu mai voia să datoreze.
Peste două zile, Mircea a venit la patiserie. Nu îl mai văzusem de la pomană. Era neras, cu cearcăne vineții. A pus două degete pe tejghea, ca un om care vrea să se sprijine, dar nu știe pe ce. A întrebat dacă am văzut-o pe Melania. Am spus că nu în ziua aceea. Am mințit. O văzusem dimineață. Cumpărase o franzelă și plecase grăbită spre metrou.
Mircea a scos telefonul. A format un număr. Am auzit tonul de apel, apoi robotul: „Numărul apelat nu este disponibil.” Și-a închis ochii. A trântit telefonul pe tejghea. Am tresărit. Mi-a spus, fără să-l întreb: „A închis creditul. Avea și ea douăsprezece mii de euro din moștenire. Și-a băgat toți banii. Acum eu trebuie să plec din apartament.” S-a uitat la mine cu ochii roșii. „Dar nu înțelegi. Apartamentul ăla e pe numele ei, dar l-am plătit împreună. Părinții ei i-au dat avansul.” A tăcut. A luat o gumă de mestecat de la casă, a pus-o înapoi. „Melania a depus actele pentru evacuare. La judecătorie.”
Nu am spus nimic. Am turnat un pahar cu apă. I l-am dat. A băut cu înghițituri mici, ca un om care a uitat cum e să bei apă cu plăcere. Apoi a plecat fără să plătească guma. Nu i-am cerut bani.
În seara aceea, în timp ce număram închiderea, am văzut-o pe Melania în stația de troleibuz, sub felinarul care pâlpâia din trei în trei secunde. Stătea cu capul sprijinit de stâlpul metalic, cu ochii închiși. Avea aceeași jachetă verde, dar mi s-a părut că miroase a ceară de parchet și a vopsea lavabilă. Poate zugrăvea garsoniera. Nu știu.
Am ieșit cu mătura la intrare, prefăcându-mă că mătur firmituri. Ea a deschis ochii. M-a văzut. Mi-a făcut semn din cap, scurt. Eu am ridicat mătura ca o idioată, ca un salut. A zâmbit iar, fără colțuri. „Mâine îmi aduceți șapte cornuri cu mac”, a spus. „Am treabă dimineață.”
A doua zi, la șapte fix, a intrat. I-am pus cornurile în pungă. Pe tejghea, lângă casa de marcat, avea un pachet de chei cu un breloc roșu, din plastic, de la o farmacie de cartier. Le-a luat, le-a cântărit în palmă. A plătit. A vrut să-mi spună ceva. S-a oprit. S-a uitat pe fereastră, la troleibuzul 85 care oprea în stație cu un șuierat de uși pneumatice. „Știi ce e ciudat? Că mi-e dor de liniștea aia în care nu trebuia să fiu nimic.” A pufnit. „Dar nu. Nu mi-e dor.” A luat punga și a ieșit.
Am urmărit-o cum se îndepărta spre stație. Nu s-a urcat în troleibuz. A luat-o pe jos, pe trotuarul ud, pe lângă florăria închisă, pe lângă tarabele pustii din piață. Avea spatele drept, punga se bălăngănea ușor. La un moment dat s-a oprit lângă un coș de gunoi plin, a scos din geantă o hârtie mototolită — poate un bon, poate o notă veche — și a aruncat-o fără să se uite în spate. Apoi a continuat să meargă, cu pasul scurt și egal de femeie care nu mai numără banii în gând când cumpără șapte cornuri.
