Nimeni n-a văzut cum a pus-o acolo. Doar eu am auzit pachetul de telemea lovind betonul dintre lăzile cu roșii. M-am întors cu coșul de răchită în mână — aveam două cepe, un morcov, o legătură de pătrunjel. Atâta luasem. Vânzătorul de la taraba cu lactate, Gică, striga deja ceva cu brațele-n aer.
Fetița avea poate zece ani. Paltonul ei — un bej spălăcit, cu mâneci prea lungi — atârna ca o pânză veche peste umerii ăia mici. Cineva îi prinsese o mânecă cu un ac de siguranță. Se uita la brânză, la mine, la Gică. Buzele îi tremurau.
— Îmi trebuia doar o bucată… pentru cineva bolnav, șopti ea.
Gică o apucase deja de cot. Nu tare, dar strâns cât s-o țină pe loc. Fata nu se zbătea. Doar ținea sacoșa aia murdară de pânză lipită de piept, ca și cum acolo ar fi stat ultima ei avere.
— Deschide-o, zise Gică.
Primarul. Popescu. Stătea lângă mine cu o plasă de portocale. Se uita la scenă fără să clipească. Eu lucram ca femeie de serviciu la școala din cartier — știam cum arată un copil care ascunde ceva mai greu decât o brânză furată.
— O cheamă Ana Maria, îi zise primarul lui Gică. Stă peste drum de fosta fabrică de mobilă. Las-o jos.
Gică îi dădu drumul. Fata se trase înapoi doi pași, dar nu fugi. Asta mă liniști mai mult decât orice.
Sacoșa deschisă avea în ea: un șervețel împăturit în patru, o cană de plastic crăpată, o lumânare mică de biserică, un bilet scris cu creionul pe o pagină de caiet. Popescu se aplecă și citi cu voce tare: „pâine, lapte, mărar, un ou, pastile“. Lângă fiecare era scrisă o sumă. Totalul, adunat dedesubt, cu scris de copil: 14 lei și 50 de bani. În sacoșă mai era un borcan de iaurt plin cu mărunțiș. Am numărat din ochi: poate șase lei.
— Cine e bolnav? întrebai eu.
Fata se uită la mine ca la un câine vagabond care se apropie prea mult.
— Mătușa mea. A picat de pe scaun acum trei zile. Nu poate ajunge la piață.
În sacoșă, sub bilet, am zărit colțul unei fotografii vechi, cu margini rupte. O femeie ținea o fetiță de mână în fața unui arbore de nuc. Fata se uita la mine cu frica aia pe care n-o poți juca — frica de adultul care te întreabă.
Popescu îi făcu semn lui Gică să-i dea drumul. Apoi îmi zise mie, tare cât s-audă și Ana Maria și ceilalți clienți:
— Tu, Lenuța, știi unde e casa ei. Du-te. Vezi dacă minte.
Nu știam. Dar am luat-o.
—
Am lăsat-o pe Ana Maria să meargă înainte, cu sacoșa ei, cu spatele drept ca o scândură. Nu plângea. Pașii ei scoteau un sunet mic din zăpada înghețată de pe trotuar. Am trecut pe lângă fosta fabrică de mobilă, unde un câine de-al blocului mânca dintr-o pungă ruptă de lapte. Lângă poartă, cineva pusese un afiș pentru un botez. Crăciunul trecuse, dar beculețele de plastic atârnau încă pe gard.
În zece minute, fata se opri în fața unei căsuțe vechi de chirpici, lipită de gardul fabricii. Acoperișul avea o pată mare de mușchi. O fereastră era blocată cu o bucată de carton tăiat dintr-o cutie de banane.
— Mătușa nu vrea să intre străini, zise Ana Maria, cu mâna pe clanță.
Țin minte clanța aia. Era din ceramică verde, ciobită la margine. Am apăsat-o cu două degete.
— N-am venit să fac nimănui vreun rău, i-am spus.
Înăuntru mirosea a ceai de tei și a ceară de lumânare. Pereții erau acoperiți cu ziare vechi, lipite strâmb, ca să țină frigul afară. O masă mică, din lemn de brad, cu o picior scurtit cu o bucată de piatră. Pe masă — două farfurii cu model de trandafir, crăpate amândouă, dar așezate față în față ca la ceremonie. Lângă soba de fontă, pe un pat îngust, stătea întinsă femeia. Părul alb îi era prins în spate cu un pieptene. Se uită la mine fără teamă.
— Ai adus pe cineva, zise femeia.
— A vrut să ia o bucată de brânză, spusei. Gică a prins-o.
Mătușa închise ochii o secundă. Apoi încercă să se ridice într-un cot.
— Nu lua nimic de la nimeni, șopti spre fată. Ți-am spus de o sută de ori.
— Mi-era foame, zise Ana Maria. Și ție ți-e.
Am desfăcut coșul meu. Am pus pe masă ceapa, morcovul, pătrunjelul. Am scos din geantă și o cutie cu supă de vită pe care o luasem pentru seara mea. Am lăsat-o acolo.
— Asta-i plată pentru drum, zisei.
Femeia se uită la mine peste masă. Avea ochii verzi, cu acele vene mici roșii în jurul irisului, ca de oboseală. Dar mâinile nu-i tremurau.
— Lenuța Crăciun, zise ea. Tu erai fată la bufetul școlii acum… cincisprezece ani. Îmi aduceai mereu câte un colț de pâine caldă.
Am rămas cu mâna pe cutia de supă.
— Agnes, adăugă ea. Lucram la teatrul de păpuși. Tu nu mă ții minte pentru că veneai doar când voiai să mănânci.
Nu-mi aminteam nimic. Dar nu era nevoie. Femeia scoase de sub pernă o floare de pânză albastră, făcută din bucăți de material. Petalele erau cusute cu ață roșie, iar pe una dintre ele erau brodate două inițiale: L.C.
— Am făcut-o pentru tine când ai plecat la liceu în Brașov, zise ea. N-am mai apucat să ți-o dau.
Ana Maria se uita de la mine la mătușa ei. Apoi luă bucata de brânză din sacoșă și o puse pe masă.
— O plătesc, zisei. O cumpăr eu.
Gică nu mai contă. Nici piața. Nici primarul.
—
A doua dimineață, am trecut pe la măcelărie să las un pachet cu un os de vită pentru ciorbă. Băiatul de acolo, Vasile, mă întrebă de unde ne cunoaștem cu mătușa Agnes. Nu știam ce să răspund.
— Am cunoscut-o degeaba, i-am zis.
Până la prânz, am aflat că Agnes fusese croitoreasă la atelierul de costume al teatrului de păpuși până în 2008. Când teatrul s-a desființat, a rămas fără venit. Casa de lângă fabrică era fostă pază de noapte. Un fost paznic, prieten cu ea, o lăsase s-o folosească fără acte. De cinci ani, proprietarul nou al terenului voia s-o dărâme. Trimitea scrisori. Ea le punea sub pres, lângă pantofi, fără să le răspundă.
A treia zi, m-am dus cu ea la spitalul județean. Doctorița de la reumatologie i-a dat o listă de analize și un bilet la recuperare. Nu costa nimic, dar Agnes se agita cu gențile ca un copil când i se ia ceva din mână.
— Nu pot să stau în spital. Fata aia rămâne singură.
— Are cheie de la mine, i-am spus.
Într-o săptămână, i-am găsit pe Ana Maria un loc la școala din spatele magazinului. De fapt, directorul îi dăduse chiar el o dispensă — fata avea o gândire de adult, dar scria ca un copil de clasa a doua. Nu se dăduse bătută: noaptea exersa literele pe spatele unor cutii de carton vechi de la fabrică.
Mai târziu am aflat cât de singură era. Biletul cu prețuri era făcut de ea. Îl scria în fiecare dimineață după ce asculta la geam cât costă pâinea la magazin. Uneori ieșea la cules de ciuperci pe câmpul de lângă fosta fabrică de cabluri. Agăța pe gard o pungă transparentă cu bețișoare de scorțișoară. Le vindea cu cinci lei. Nimeni nu știa. Ea număra. În fiecare seară, punea banii sub o țiglă lângă sobă. Când am văzut teașcul acela, m-am așezat pe patul de lângă fereastră. Fata avea trei căciuli pentru iarnă, toate croșetate cu mâna ei. Una avea un pompon verde, făcut din bucăți de lână legate. „Pentru mătușa mea, când iese din spital”, zise.
Am păstrat-o. O am și acum. O țin pe un raft, lângă o cutie cu nasturi.
—
Primarul Popescu se ținu de cuvânt. În două luni, casa nu mai avea fereastra blocată. Un vecin de la fabrică, care lucra în construcții, aduse de undeva o scândură de stejar pentru prag. Am plătit eu o parte din reparații, în rate, 230 de lei pe lună. Nu voiam să-mi mulțumească nimeni. Voiam doar ca fata aceea să nu mai iasă pe ușă cu frică.
În martie, lui Agnes i se aprobă un atelier mic în podul casei. Strânse acolo patru mașini de cusut aduse de la prieteni. Ana Maria îi făcu un mic panou din pânză de sac, cu litere de hârtie: „Croitoria de acasă”. În trei săptămâni, trei femei din cartier au venit s-o roage pe Agnes să le scurteze fuste și să le pună fermoare. Plăteau cât puteau: 15 lei, 20, uneori o caserolă cu sarmale. Ne-am dat seama atunci că talentul ăla nu era mort. Își pierduse doar ușa de intrare în lume.
Ana Maria aducea de la școală pungi cu hârtie colorată pe care le decupa în fluturi. Le vindea cu 2 lei în fața magazinului de legume. Într-o sâmbătă, am văzut-o cum s-a oprit din numărat și s-a uitat spre cer, ca și cum acolo sus era scris ceva ce doar ea putea citi.
— Mâine cumpăr ceva dulce, zise. Pentru mătușa mea. Pentru că a făcut treizeci și șase de ani de când a lucrat într-o țesătorie.
Nu știam că se poate ține minte așa ceva.
—
În august, un domn în costum gri a venit la poartă cu un dosar maro. Era fiul noului proprietar al terenului. Avea de gând să transforme casa în depozit de paleți. A bătut la ușă de trei ori. Agnes nu i-a deschis. A stat la geam, în spatele perdelei, fără să miște. Fata a ieșit afară cu o oală de sarmale în mâini, ca și cum făcea asta în fiecare dimineață.
— Tata a zis că dacă nu vă mutați până la 1 septembrie, chemăm poliția, zise bărbatul.
Ana Maria puse oala jos, pe prag.
— Am cumpărat un frigider, zise ea. Plătim chiria. Am plătit și factura la curent. Care ar fi motivul?
— Nu există acte de proprietate.
Atunci fata deschise ușa din spatele ei și se uită înăuntru. O văzu pe Agnes ridicându-se de pe scaun cu piciorul bandajat. O văzu cum își ține spatele drept și cum își bagă mâna în buzunarul șorțului. Acolo ținea ea un teanc de hârtii: rețete, facturi, bilețele de la școală.
— Intrați, zise Agnes bărbatului. Stați jos.
El ezită o fracțiune. Apoi intră. Eu stăteam pe trotuar, lângă gard. Vedeam pe geam umbrele care se mișcau. Auzeam vocea ei, aceeași din piață, dar mai joasă.
— Nu am ce să vă dau ca să vă conving, zise ea. Dar pot să vă cos un huse pentru scaunele mașinii, dacă vreți. Am timp.
Bărbatul a râs scurt. Apoi s-a așezat. Au vorbit patruzeci de minute. La final, el a lăsat dosarul pe masă și a ieșit fără să se uite la nimeni. S-a urcat în mașină și a plecat. Nu s-a mai întors.
A doua zi, Ana Maria mi-a arătat dosarul. În el era un contract de închiriere pe un an, cu sumă modificată manual de la 400 de lei la 5 lei. Dedesubt, cineva scrisese cu pix albastru: „Se prelungește anual, până la sfârșitul vieții chiriașei”. Fata nu înțelegea ce înseamnă. I-am explicat.
— Înseamnă că nu ne mai mutăm, zisei. Înseamnă că mătușa ta a făcut atelierul acela pe rădăcini adevărate.
Ea nu plânse. Doar se uită la cifra 5 de pe contract și o șterse cu guma, ca să scadă la 4.
—
În decembrie, m-am dus la piață după carne pentru ciorbă. Gică stătea la taraba lui, ca de obicei. Se uita spre mine cu un zâmbet jumătate rușinat.
— Azi am prins o fată, zise el. Avea o cutie de napolitane în buzunar. Am lăsat-o să plece.
— De ce?
— Că a zis că le duce unei bătrâne de la capătul străzii. Și mi-am adus aminte de brânza aia.
Nu i-am zis nimic. Doar am luat telemeaua. Am plătit cât trebuia.
În drum spre casă, am trecut pe la Agnes. Stătea pe un scaun mic, sub nuc, cu o lumânare de ceară în mână. Părea că se roagă, dar nu era asta. Cosea cu ultima lumină. Ana Maria era lângă ea, cu o cutie de carton plină cu fluturi de hârtie. Le lega pe sfoară, ca să le atârne în piață de Crăciun.
— Lenuța, zise Agnes cu coada ochiului la mine. Vrei să ne închizi tu ușa? Nu mai ajung eu.
M-am dus înăuntru. Am văzut masa aia mică din brad, acum lăcuită. Vasul cu flori de pânză. Fotografia veche, cu Agnes și Ana Maria, prinsă cu un ac de rufe de funia de rufe din pod. Pe spatele ei, fata scrisese cu creionul: „eu și mătușa mea, înainte”.
Am stins lumânarea de pe masă, am tras ușa și am pus clanța veche de ceramică verde la locul ei. Am apăsat-o cu două degete. Am auzit zăvorul cum se lasă închis. Apoi m-am întors lângă ele. Nu le-am zis nimic. Am stat până s-a făcut întuneric.
La plecare, Ana Maria mi-a pus în mână o pungă mică de hârtie. Înăuntru era un om de zăpadă croșetat, cu ochi din doi nasturi albastri. L-am pus pe pervaz, lângă fereastra cu geam.
A doua zi, la piață, am văzut o femeie oprindu-se să cumpere fluturii fetei. I-a dat 10 lei. Ana Maria i-a întors 5.
— Am umflat prețul, i-am auzit zâmbetul. Dar nu mai fur.
