V-am născut pe amândoi — a șoptit femeia. — Iar timp de douăzeci de ani m-am trezit în fiecare dimineață întrebându-mă unde este celălalt copil al meu.
Andrei o privea fără să clipească. Matei, băiatul cu paharul de carton, strângea în palmă eticheta veche de spital. În jurul lor, Aeroportul Henri Coandă era plin de glasuri, pași și roți de valize. Dar pentru ei nu mai exista nimic.
— Mamă, el este fratele meu? — a întrebat Andrei.
Femeia a dat din cap.
— Sunteți gemeni.
Matei a făcut un pas înapoi.
— Atunci de ce am crescut fără tine?
Femeia a scos din geantă un portofel uzat. Înăuntru păstra fotografia unui nou-născut și o bucățică de hârtie pe care era scris numărul 2.
— Aveam nouăsprezece ani. Tatăl vostru murise înainte să vă nașteți. Mama mea spunea că nu pot crește doi copii singură. După naștere, mi l-au adus doar pe Andrei. Mi-au spus că al doilea copil nu a supraviețuit.
— Și ai crezut?
— Până când am găsit actele ascunse în dulapul mamei. Scria clar: „Copilul nr. 1” și „Copilul nr. 2”.
Le-a povestit cum mersese la maternitate, cum fusese trimisă de la o ușă la alta și cum o asistentă îi spusese într-o seară că al doilea băiat fusese dat unei familii. După aceea, nimeni nu mai recunoscuse nimic.
— În fiecare an cumpăram două torturi — a spus ea. — Unul pentru Andrei. Celălalt rămânea în bucătărie, până se stingea lumina.
Andrei și-a amintit cutiile mici din frigider.
— Spuneai că sunt pentru colegi…
— Nu știam cum să-ți spun că ai un frate pe care nu reușeam să-l găsesc.
Matei a scos din buzunar un plic.
— Mama care m-a crescut mi-a lăsat asta.
În scrisoare, femeia recunoștea că aflase adevărul mult mai târziu. Știa că mama biologică nu renunțase la copil, însă se temuse să nu-l piardă pe băiatul pe care îl crescuse.
— O chema Elena — a spus Matei. — Îmi făcea clătite duminica și îmi lăsa lumina aprinsă pe hol când mă temeam noaptea.
Mama lui a lipit scrisoarea de inimă.
— Atunci îi voi mulțumi toată viața.
— Nu ești supărată pe ea?
— Ba da. Dar sunt și recunoscătoare. Uneori, inima ține două adevăruri în același timp.
Andrei a ridicat paharul cu monede.
— Mergem acasă.
Matei a zâmbit amar.
— Eu nu am casă.
Femeia i-a întins mâna.
— Vino să vezi dacă mai este loc pentru tine în a noastră.
În apartamentul din Drumul Taberei mirosea a ciorbă, mere coapte și balsam de rufe. Femeia a pus trei farfurii pe masă. Sunetul simplu al porțelanului l-a făcut pe Matei să-și plece capul.
— Aici e cald — a spus el.
Seara, Andrei a adus albumele vechi. Matei le-a arătat fotografii din copilăria lui, iar femeia a întrebat tot: când i-a căzut primul dinte, dacă îi plăcea școala, ce mâncare cerea de ziua lui. Îl asculta cu lacrimi pe obraji, ca și cum fiecare răspuns îi aducea înapoi o zi pierdută.
Dimineața, a făcut clătite. Matei s-a așezat la masă.
— Nu știu dacă te pot ierta imediat.
— Nu-ți cer asta.
— Și nu știu cum să-ți spun.
— Spune-mi atunci când vei simți.
El a rămas tăcut.
— Ce nume ai fi vrut să-mi dai?
— Matei.
Băiatul a ridicat privirea.
— Elena m-a numit tot Matei.
Femeia a început să plângă. Matei s-a apropiat încet și a cuprins-o cu brațele.
— Mamă…
Cuvântul acela a ieșit din el cu teamă, dar ea l-a strâns la piept ca pe un copil abia născut.
Un an mai târziu, pe masă erau două torturi, amândouă cu lumânări. Afară ningea, Andrei și Matei râdeau, iar mama lor le îndrepta gulerele, de parcă ar fi avut din nou șapte ani.
— Am vrut doar să știu dacă cineva m-a așteptat — a spus Matei.
— Te-am așteptat în fiecare zi.
Dragostea unei mame nu se împarte. Ea crește până când fiecare copil își găsește din nou locul.
Voi ați putea ierta o mamă care nu a încetat niciodată să-și caute copilul?
