Mama mea a murit acum trei zile — spuse Evelina, iar ultimele cuvinte abia i se mai auziră. — Până în ultima seară a crezut că cineva din casa aceasta va veni să-i spună: „Întoarce-te acasă”.
Serafina coborî telefonul. Iulian rămase cu mâna pe manșeta cămășii, fără să mai poată face niciun gest.
Evelina puse cutia viorii pe treapta de marmură și o deschise. Pe catifeaua tocită se aflau o vioară veche, fotografii îngălbenite și un plic legat cu o panglică albastră.
Pe plăcuța de argint era gravat:
„Pentru Eleonora Pădureanu. Fie ca muzica să te aducă întotdeauna acasă. Mama”.
Iulian se apropie.
— Am văzut vioara aceasta într-o fotografie din biroul bunicului.
— A fost a mamei mele. Sora tatălui tău.
Ușa conacului se deschise. O femeie bătrână, cu șorț alb, ieși încet pe verandă. Când zări instrumentul, își acoperi gura cu palma.
— Eleonora… Ai aceiași ochi ca ea.
— Ați cunoscut-o?
— Îi împleteam părul înainte de concerte. Îi încălzeam laptele când repeta noaptea. Și am văzut-o plecând cu o singură valiză, pentru că alesese un om simplu în locul vieții hotărâte de familie.
— Cine a alungat-o? — întrebă Iulian.
— Eu.
Beatrice Pădureanu, mama lui, stătea în prag. Părea dintr-odată mai bătrână cu zece ani.
— Eleonora a scris multă vreme — mărturisi ea. — Trimitea fotografii cu Evelina. Povestea despre primii ei pași, despre serbările de la școală, despre serile în care nu avea bani pentru lemne, dar nu cerea nimic. Voia doar să se întoarcă.
— Unde sunt scrisorile?
— Le-am ascuns într-o ladă.
Evelina strânse marginea cutiei până când degetele i se albiră.
— Mama verifica zilnic cutia poștală. Chiar și când abia mai putea merge. De sărbători punea o ceașcă în plus pe masă. Spunea că poate fratele ei va veni pe neașteptate.
Beatrice începu să plângă.
— Eram geloasă. Soțul meu o iubea mult pe sora lui. Mi-a fost teamă că eu voi rămâne mereu pe locul al doilea. Mai târziu mi-a fost rușine. Apoi au trecut prea mulți ani.
— Pentru dumneavoastră au trecut — șopti Evelina. — Pentru mama au fost ani de așteptare.
Iulian se sprijini de balustradă.
— Tata asculta în fiecare duminică aceeași melodie.
Fredonă câteva note.
Evelina își duse mâna la inimă.
— Mama a compus-o pentru el când era copil.
Pentru prima dată, Iulian o privi fără superioritate.
— Te-am judecat după haină și după cutia aceasta veche. Am crezut că valoarea unui om se vede din ceea ce poartă. Iartă-mă.
— Nu pe mine trebuie să mă rogi prima dată.
Beatrice scoase o cheie mică.
— Camera de muzică este încuiată de când a plecat Eleonora. Totul a rămas acolo.
— O cheie nu-mi aduce mama înapoi.
— Știu. Dar poate deschide măcar drumul spre adevăr.
Evelina privi mâna care tremura.
— Nu vă pot ierta astăzi.
— Nu merit să-mi promiți asta.
— Dar nici nu vreau ca o altă femeie din această familie să moară așteptând cuvinte care n-au fost rostite la timp.
Luă cheia.
A doua zi, soarele intră pentru prima dată după zeci de ani în camera de muzică. Pe pian se afla fotografia Eleonorei, tânără și zâmbitoare. Într-un sertar, Evelina găsi o scrisoare de la fratele mamei sale:
„Te-am așteptat. Iartă-mă că am crezut tăcerea și nu inima mea”.
La nuntă, Evelina cântă melodia mamei. Serafina nu mai ținea telefonul. Iulian stătea lângă Beatrice, iar pe un scaun liber se aflau fotografia Eleonorei și o rămurică de lavandă.
Seara, în bucătărie, Evelina puse două cești pe masă.
— Mama lăsa mereu una pentru cei care nu veneau.
Iulian turnă ceai în ea.
— În seara aceasta să fie pentru cei care au venit prea târziu, dar au ales să rămână.
Nu știau încă să fie o familie. Însă nimeni nu mai închise ușa.
Uneori, a doua șansă nu începe prin uitare. Începe când cineva spune la timp:
„Rămâi“.
„Îmi pare rău“.
„Ești familia mea“.
Voi ați putea oferi o a doua șansă omului a cărui tăcere i-a furat mamei voastre atâția ani?
